Eminescu, prima poezie

(Continuare din numărul trecut)

…Numai că în acest caz nu ar fi venit boierul Balș într-un suflet de la Petersburg.
Bătrânul s-a chinuit mult până a șters versurile de pe poartă și nu l-a uitat niciodată pe Mihai. De atunci între ei s-a așezat o răceală care nu i-a mai apropiat până la moarte. Mihai gustase din lumea cărților și tablourilor lui Balș. A intrat prin toate apartamentele, a văzut un tablou cu portretul țarului Alexandru I și portretul mareșalului Soult din armata lui Napoleon.
Împă­ratul se reîntoarce din exil și ajun­ge în satul Mura din nordul  Fran­­ței, aici împăratul le cere sol­da­ților:
„Dacă printre voi se găsește cineva care vrea să-și ucidă împă­ratul, să tragă. Soldații s-au repezit către Napoleon să-i sărute mâinile. Populația plângea, în două săptămâni Napoleon trece prin Franța de la un capăt la altul. Numai mareșalul Soult îl desco­peră în lumina unui foc plângând în tăcere armata pierdută.Pe chipul lui Napoleon nu există decât o paloare de ceară, nu mai există nimic ce aparține vieții, decât lacrimi”.

Tatăl lui Mihai Eminescu a intrat în lumea bună fiind invitat frec­vent la recepțiile boierului Balș unde veneau oameni de o vastă cultură. Gheorghe Eminovici era extrem de autoritar atât cu familia cât și cu subalternii, la fete le-a făcut zestre, pe băieți i-a trimis la studii la școli înalte din străinătate. Mihai nu l-a iubit deloc, ba chiar l-a detestat, iar în perioada va­canțelor lungi prefera să evite casa părintească.
Într-o scrisoare îl atacă: „Dacă nu ți-am scris până-acum, cauza a fost neîncrederea cu care întâmpini orice voință proprie, a oricărui din fiii dumitale, neîncredere argu­men­tată de privirea formalistă ce o ai despre lume, după care orice om care nu caută numai a se chivornisi, după cum o numești dumneata, trebuie să fie om de nimic. Ești un părinte nenorocit cu adevărat. Dar ești nenorocit mai mult pentru că vrei ca fiecare să trăiască și să-și măsoare pașii după cum dorești dumneata”(scrisoare trimisă de mine Mihai din Berlin).
„Vreo 8 săptămâni a stat tata mai mult la Dumbrăveni și atunci ne-a luat și pe noi, pe mine și pe Mihai, care eram în vacanță acasă și ne-a dus pe acolo.
Salutări amicale, Eminescu Matei”
Încet, încet am descoperit primele versuri scrise de Mihai Eminescu la vârsta de 13 ani pe o poartă de castel în Dumbrăveni, la moșia boierului Constantin Balș. Critica literară începe zbuciumul său filosofic, zbaterea improvizației și a invenției. Versurile apar publicate ca ultima strofă a poeziei „Făt-frumos din tei”, publicată în revista „Confesiuni literare” la 1 februarie 1875.
Ruptura lor sentimentală se produce în momentul în care a scris prima poezie și a publicat-o pe poarta castelului. Pentru Gheorghe Eminovici, dornic să urce pe scara socială, poezia nu însemnat decât sărăcie și umilință. Era nimicul vieții pentru cel ce căuta să obțină înalte funcții boierești.
Critica literară descoperă în poezie destinul unei fete care va cunoaște viața monahală:
„Să orbesc citind pe carte
În fum vânăt de tămâie”.
Mereu l-am îndepărtat pe Eminescu de noi. Criticii l-au ridicat pe înalte piedestaluri, l-au cioplit în marmură artiștii, l-au așezat în parcurile centrale din orașe și i-au croit dimensiuni uriașe de geniu și nu l-au lăsat nici o clipă să fie om.
Din când în când, de-a lungul timpului câte un prieten sincer relata:
„Mie nu mi-a fost Mihai Eminescu poet, nici în genere, scriit­or, ci om sufletește apro­piat, pe urma căruia am avut multe zile de mulțumire senină... Îmi plăcea ceea ce scrie, dar țineam la el și mă atingea dureros asprimea cu care îi judeca pe oameni, încât aș fi voit, aș fi voit, ca altul să spună ceea ce spunea el”.
(Ioan Slavici - Eminescu omul, p. 5)
N-a iubit niciodată o femeie în carne și oase, zice domnul Maio­rescu, n-a pronunțat vreun nume, nu s-a tânguit niciodată de dra­goste, cu alte cuvinte, zice el, că n-a suferit din dragoste. Do­bro­geanu- Gherea zice și el: „că poetul vede în femeie numai forma”. Dar Eminescu iu­bește în femeie sufletul ei și nu forma, trăiește clipa contopirii carnale și arderea cu flacără mocnită a patimii.
După ce nu mai este, secerat în floarea vieții, atunci rămâne pentru omenire „mândrul poeziei steag” și Veronica vine să-i aducă
„Viorele în cruce albastră
și un mănunchi de liliac
Am adus des-dimineață la mormântul tău sărac”.
Din această clipă ne îndepărtăm de el prin moarte, dar câtă vreme viața lui s-a scurs pe pământ a fost aproape de noi, a fost omenește posibil să-l atingem și să-l cu­noaștem, să stăm de vorbă cu el ca să ne spună: „că omul e din fire bun, că odată oamenii toți au fost buni, dar acum în zilele noastre cei mai mulți sunt stricați și că stricăciunea s-a întins și se va întinde mereu câtă vreme nu a fi băgat cineva cu un bici cu pleasna de foc, spaimă în oameni”.

Eminescu nu-și dorea multe, cu toate că avea apucături boierești. Câtă vreme a petrecut la Viena, trei ani, tatăl lui îl ajuta cu 20 de galbeni pe lună.
„El ținea mult să aibă locuință comodă, largă, curată, liniștită și luminoasă, să se îmbrace curat și bine, să-și aleagă mâncărurile după plac, să fumeze țigări fine, să-și gătească el însuși cafeaua de Mocca și bea vinuri numai de ca­litate superioară, ori apă curată -  așa l-am cunoscut eu”, zice Slavici. „Îndată ce primea banii de acasă își cumpăra cărți și timp de câteva zile nu-l mai vedea nimeni. Nicio­dată nu lua notițe, dar când primea banii de acasă, cel dintâi gând îi era să-și achite datoriile, și era peste putință să uite pe cineva”.

Acesta era omul Eminescu, chiar dacă uneori era pornit spre excese, studia mereu și se ridica prin sine.
„Orișicât de pornit ar fi fost și oricât de des s-ar fi pierdut în gânduri, el nu uita niciodată să-și facă datoria, era totdeauna la locul lui și alerga după creditorii săi, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un preț.
La mijlocul societății, cu care i-a fost dat să-și petreacă viața, un asemenea om nu putea să facă carieră, nici să-și creeze pozițiu­ne”.
(Eminescu omul -  Slavici)

Tot prietenul său mai notează că „toate i se păreau spoieli și min­ciuni și mișelie și nemernicie și întreaga ființă i se răzvrătea când vedea furioasa goană după averi și după pozițiuni, în care cei mai obraznici dădeau la o parte pe cei mai vrednici, cei slabi profitau de slăbiciunile celor tari, cei tari abuzau de nevoile celor slabi și se treceau cu vederea toate păcatele, iară virtutea era luată drept ne­bunie”.

Cât de ușor poți să înțelegi un asemenea om, dacă ai plantat în tine principii sănătoase de viață. Cum să te vadă bine cei îmbuibați, cei care îndrăgesc banii ca pe o ibovnică, cei cu onoruri, cei cu bogăție, cei care nu știu de lipsuri, cei cu aroganța de a fi nobili, de a fi aleși încă de la naștere, de a fi lăudăroși, plini de sine, pozând în oameni cu succes la femei, dar de fapt niște cameleoni, niște nefe­riciți, bondoci, îndrăgostiți de propriul lor chip, efeminați, cu mâncărimi în partea dorsală, prezenți în umbra saloanelor, că­lători în locurile vestite din lume, cu sânge pe haina cu care au fost la vânătoare. Bătrâni în fața oglinzii care își pregătesc exa­menul pentru brevetul de aviator, instruiți că vor fi nemuritori și că vor putea învinge moartea, vor plăti preoți care se vor ruga pentru sănătatea lor, vor ridica mărețe capele mortuare și vor mării cimitirele cu fastul înmormântării lor. Orgolioși, înconjurați de cei slabi care le fac cumpărăturile și serviciile sociale, știu să le închide portiera și să le hrănească zilnic nefericitul animal de companie. Aceasta este lumea în care nu-l poți găsi pe Eminescu. Nu se întâlnește cu medicii, nu are programare la dentist, nu face anti­cameră la prefect, nu intră seara la emisiunile televizate. Pentru ei Eminescu se plânge, pentru ei
Eminescu aduce critică la toată lumea. Pentru ei Eminescu îl des­coperă pe ministru de la educație că este semioligofren, că cel de la Consiliu județean e lesbian, că toți își fac vile în marginea pădurii și că se pregătesc să supraviețuiască după efectul de seră al planetei.