Eisenhower, generalul presedinte

Dwight David Eisenhower a fost unul dintre cei mai importanti generali si oameni politici americani. General brigadier in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Eisenhower a fost numit la conducerea fortelor aliate care au debarcat in Africa, Sicilia si, in cele din urma, in Normandia. A fost presedinte al SUA in doua mandate (1953 – 1961). Dwight David Eisenhower s-a nascut in data de 14 octombrie 1890, in Denison, Texas, in familia destul de saraca a unui fost negustor, care isi agonisea traiul ca simplu muncitor. Viitorul general a trebuit sa se angajeze inca din anii scolii, la o laptarie. Crescut in Kansas, in 1915, a absolvit Academia Militara de la West Point. Un an mai tarziu, la fortul Sam Houston (Texas), unde a fost trimis, s-a casatorit cu Mamie Geneva Douda. O cariera militara mediocra l-a purtat prin diverse garnizoane de provincie din SUA si de peste hotare. In timpul primului razboi mondial a comandat o unitate de pregatire pentru tanchisti, iar intre cele doua razboaie mondiale a indeplinit diferite functii, inclusiv aceea de sef de stat major al generalului Douglas MacArthur, pe care l-a insotit in Filipine. Detasat mai intai in zona Canalului Panama, capitanul Eisenhower a frecventat, in 1926, Scoala superioara de ofiteri de stat-major. A functionat o perioada si in cadrul Departamentului de Razboi. In 1942, generalul George Marshall l-a selectionat din randul celor 366 ofiteri de rang inalt pentru a comanda trupele americane din Europa. Marshall a avut un ochi bun. Sub o aparenta lipsita de stralucire, tomnatecul locotenet-colonel ascundea valori robuste si sigure, unele deja manifestate, altele in stare latenta: onestitatea, calmul, perseverenta, rabdarea, puterea de munca. Metodica abordarii problemelor se imbinau la el cu o remarcabila simplitate in comportare, cu o fire prietenoasa, spontana si comunicativa si cu o neobisnuita grija fata de soarta soldatului de rand. A comandat de asemenea Operatiunea Torta din noiembrie 1942, debarcarea Aliatilor din Africa de Nord. In decembrie 1943 a fost numit comandant suprem al fortelor Expeditionare Aliate, iar in 1944, la Londra, a preluat comanda fortelor aliate destinate sa debarce in Normandia. In aceasta calitate a raspuns de planificarea si executarea debarcarilor din Ziua Z si a campaniilor ce au urmat in Europa. Tactul, optimismul sau si priceperea de a comanda politica birocratica i-au permis sa asigure colaborarea interaliata si sa evite confruntarile. Dupa razboi s-a retras in Statele Unite ale Americii, unde a fost curtat atat de republicani, cat si de democrati. Acestia din urma s-au temut ca Truman va fi invins si i-au oferit nominalizarea drept candidat al Partidului Democrat la alegerile prezidentiale, dar Eisenhower a refuzat. Generalul demisionase din armata si, implicit, din functia de sef al Marelui Stat Major al trupelor de uscat, ocupand scaunul de presedinte al Universitatii Columbia, din New York. Peste doi ani, el si-a reimbracat uniforma, fiind numit sef al fortelor armate ale NATO. In 1951 a fost convins sa revina in serviciul activ in calitate de comandant suprem al trupelor NATO, post pe care l-a detinut timp de 15 luni, iar in iunie 1952 s-a retras definitiv din armata. In noiembrie 1952 a fost ales presedinte din partea republicanilor, avandu-l vicepresedinte pe Richard Nixon, corpul electoral aratandu-se sensibil la prestigiul generalului care terminase victorios razboiul din Europa. In iulie 1953 si-a respectat promisiunea de a incerca sa puna capat razboiului din Coreea, prin semnarea unui armistitiu. Eisenhower nu s-a aratat receptiv la propunerea lui Churchill de a incepe negocierile cu sovieticii. Presedintele american a sustinut ca motivele de tensiune dintre occidentali si sovietici erau tot atat de bine cunoscute ca si remediul lor: un armistitiu coreean, un tratat cu privire la statul austriac si sfarsitul „atacurilor directe si indirecte la adresa securitatii Indochinei si Malayei. „Prin aceasta, el baga in aceeasi galeata China si Uniunea Sovietica, ceea ce era o evaluare eronata a relatiilor sino-sovietice, dupa cum aveau sa o dovedeasca evenimentele ulterioare, si stabilea conditii in mod clar de neindeplinit, de vreme ce evenimentele din Malaya si Indochina erau departe de a se afla sub control sovietic. Nu erau necesare nici un fel de negocieri, a spus Eisenhower: era vremea faptelor, nu a vorbelor”, sustine Henry Kissinger. In perioada crizei Suezului, Eisenhower a fost plin de inflacarare in opozitia sa fata de folosirea fortei, fie ea si pentru sustinerea principiului liberei treceri prin Canalul Suez. Eisenhower a mers pana acolo, incat sa dea de inteles ca actiunea unilaterala britanica ar periclita dispozitia Americii de a sustine NATO si, implicit, ar putea lasa aliatii Americii la discretia Moscovei. Daca razboiul izbucnea inainte ca Marea Britanie sa fi demonstrat limpede ca epuizase toate mijloacele pasnice de temperare a crizei, Eisenhower avertiza ca razboiul respectiv ar putea „afecta extrem de grav sentimentele poporului nostru fata de aliatii nostri occidentali. Nu vreau sa exagerez, dar v-as putea asigura ca asta ar fi posibil sa atinga o asemenea intensitate, incat sa aiba consecinte profunde”. Eisenhower, primul presedinte american de dupa 1933, se considera „un conservator dinamic”, care a incercat sa incurajeze lumea afacerilor prin reducerea impozitelor si scaderea controlului federal in domeniul economic, fiind insa in egala masura preocupat de problema asigurarilor sociale. Administratia sa a asistat, din pacate neputincioasa, la „vanatoarea de vrajitoare” declansata de senatorul McCarthy si a fost criticata de posteritate pentru pozitia de neimplicare adoptata; prestatia lui Eisenhower in domeniul drepturilor civile a fost moderata, culminand cu importanta decizie de a-l numi pe Earl Warren presedinte al Curtii Supreme de Justitie, precum si cu adoptarea a Civil Rights Act (Legea drepturilor civile) din 1957. In acelasi an a folosit trupele federale pentru a pune capat violentelor segregationiste din Little Rock, Arkansas. Impreuna cu John Foster Dulles, in calitate de secretar de stat, a contribuit la extinderea pactelor NATO si ANZUS prin crearea pactului SEATO. Dintre toti conducatorii occidentali, Eisenhower a purtat povara celei mai mari responsabilitati deoarece, in ultima instanta, decizia de a risca un razboi nuclear a apasat pe umerii sai. In timpul crizei Berlinului, Eisenhower a acceptat ideea unui oras liber, fara trupe americane, cu conditia ca atat Berlinul, cat si caile sale de acces sa fie puse sub jurisdictia Natiunilor Unite. La Camp David, in septembrie 1959, Eisenhower i-a spus lui Hrusciov ca America nu avea deloc intentia sa ramana pentru totdeauna la Berlin. „In mod cert, nu am avut in vedere 50 de ani de ocupatie acolo”, a afirmat presedintele american. Eisenhower a evitat sa dea de inteles ca exista riscul unui razboi nuclear din cauza unui oras care urma sa fie parasit de trupele americane. In 1960, Eisenhower afirma ca, in eventualitatea unui razboi, el ar fi mult mai ingrijorat de emanatiile radioactive ale armelor americane decat de riposta sovietica. Strategia lui Eisenhower a fost extrasa din scenariul original al politicii de ingradire. El s-a straduit sa-i blocheze pe sovietici de fiecare data cand acestia au lansat provocari Occidentului. Desi a fost foarte interesat de politica externa pe toata durata mandatului sau ca presedinte, a fost pus intr-o situatie foarte delicata in mai 1960, cand a negat public ca un avion american U2, avion de recunoastere la inalta altitudine, a fost doborat deasupra teritoriului sovietic. Sovieticii au adus insa dovezi care sustineau producerea acestui incident, demonstrandu-i ca minte. In confruntarea electorala din 1960 pentru functia de presedinte dintre Nixon si John F. Kennedy, a refuzat sa il sustina in mod categoric pe vicepresedintele sau, Kennedy fiind ales cu o diferenta foarte mica de voturi. Retras din viata politica, Eisenhower s-a stins din viata in 1969, la Washington. Doctrina Eisenhower Anul 1957 a reprezentat si momentul lansarii Doctrinei Eisenhower. In 5 ianuarie 1957, Eisenhower a trimis un mesaj Congresului, cerand aprobare pentru ceea ce a devenit cunoscut drept Doctrina Eisenhower – un triplu program de ajutor economic, asistenta militara si protectie impotriva agresiunii comuniste in Orientul Mijlociu. In discursul sau, Starea Natiunii, din 10 ianuarie 1957, Eisenhower a mers chiar mai departe, proclamand angajarea Americii in apararea intregii lumi libere: „In primul rand, interesele vitale ale Americii se extind in intreaga lume, acoperind ambele emisfere si toate continentele. In al doilea rand, avem comuniune de interese cu fiecare natiune din lumea libera. In al treilea rand, interdependenta intereselor reclama un respect decent pentru drepturile si pacea tuturor popoarelor”. O previziune funesta In domeniul politicii externe, Eisnhower a sporit implicarea SUA in Indochina dupa infrangerea Frantei in Dien Bien Phu, desi s-a opus trimiterii de trupe in zona. In general, Eisenhower nu a fost un adept al interventiilor armate in Orient sau Africa, motivandu-si pozitia astfel: „... popoarele din Orientul Apropiat si din nordul Africii, precum si, in oarecare masura, cele din intreaga Asie si din toata Africa, se vor uni impotriva Occidentului intr-o masura care, ma tem, nu va putea fi depasita pe parcursul unei generatii si, poate, nici macar a unui secol, mai ales daca se tine cont de capacitatea rusilor de a face rau.” Cu toate acestea, Eisenhower a fost de acord cu rasturnarea guvernului guatemalez si a ordonat o interventie militara in Liban. La ONU, aceasta a fost prima si ultima data cand Statele Unite au votat cu Uniunea Sovietica impotriva celor mai apropiati aliati ai sai. Kissinger considera ca in putinele ocazii cand administratia Eisenhower si-a exprimat punctele de vedere in ceea ce privea statele din Europa rasariteana, ea a parut preocupata, in primul rand, de linistirea sovieticilor. Ioan BOTIS