Eisenhower, generalul presedinte

* Dwight David („Ike”) Eisenhower, cel de-al 34-lea presedinte al Statelor Unite ale Americii, s-a nascut la 14 octombrie 1890, la Denison, Texas. A condus SUA pana in 1961. A murit la 28 martie 1969, la Washington. Eisenhower a crescut in Kansas, iar in 1915 a absolvit Academia Militara de la West Point. In timpul primului razboi mondial a comandat o unitate de pregatire pentru tanchisti, iar intre cele doua razboaie mondiale a indeplinit diferite functii, inclusiv pe aceea de sef de stat major al generalului Douglas MacArthur, pe care l-a insotit in Filipine. In 1942, generalul George Marshall l-a selectionat din randul celor 366 de ofiteri de rang inalt pentru a comanda trupele americane din Europa. A comandat, de asemenea, Operatiunea Torta din noiembrie 1942, debarcarea Aliatilor din Africa de Nord. La 8 noiembrie 1942, 650 de nave oceanice cu trupe, armament, munitie si provizii insotite de 350 de nave de razboi anglo-americane de diferite tipuri, au ajuns in apropierea tarmurilor Africii de Nord. Operatiunea Torta s-a desfasurat cu succes, rezultatul acesteia fiind terminarea razboiului in Africa de Nord la 13 mai 1943. In decembrie 1943 a fost numit comandant suprem al Fortelor Expeditionare Aliate. In aceasta calitate, a raspuns de planificarea si executarea debarcarilor din Ziua Z si a campaniilor ce au urmat in Europa. Eisenhower a coordonat si debarcarea din Sicilia, care a constrans Italia sa se predea, inainte de a prelua la Londra comanda suprema a fortelor aliate destinate sa debarce in Normandia si sa elibereze Europa occidentala, o sarcina care i-a dat, inca o data, posibilitatea sa-si puna in evidenta insusirile sale de bun organizator si diplomat. Tactul, optimismul sau si priceperea de a comanda politica birocratica i-au permis sa asigure colaborarea interaliata si sa evite confruntarile. In coordonarea fazei finale a razboiului din Europa, Eisenhower a luat decizia, atat de controversata, de a lasa sovieticilor cucerirea Berlinului, fara sa cedeze in fata presiunilor partii engleze pentru a inainta cu trupele sale cat mai la rasarit posibil. Chiar Churchill ii ceruse, insistent, sa ocupe Berlinul, Praga si Viena. La sfarsitul razboiului, a fost guvernator militar in Germania pana in noiembrie 1945, cand l-a inlocuit pe G.C.Marshall in functia de sef al Statului Major al armatei. Dupa razboi s-a retras in Statele Unite ale Americii, unde a fost curtat atat de republicani, cat si de democrati. Acestia din urma s-au temut ca Truman va fi invins si i-au oferit in 1948 (an in care a parasit serviciul activ) nominalizarea drept candidat al Partidului Democrat la alegerile prezidentiale, dar a refuzat. In 1951 a fost convins sa revina in serviciul activ in calitate de comandant suprem al trupelor NATO, post pe care l-a detinut timp de 15 luni, iar in iunie 1952 s-a retras definitiv din armata. In noiembrie 1952 a fost ales presedinte din partea republicanilor, avandu-l vicepresedinte pe Richard Nixon. In iulie 1953 si-a respectat promisiunea de a incerca sa puna capat razboiului din Coreea prin semnarea unui armistitiu. Administratia sa a asistat, din pacate, neputincioasa la „vanatoarea de vrajitoare” declansata de senatorul McCarthy si a fost criticata de posteritate pentru pozitia de neimplicare adoptata; prestatia lui Eisenhower in domeniul drepturilor civile a fost moderata, culminand cu importanta decizie de a-l numi pe Earl Warren presedintele Curtii Supreme de Justitie, precum si cu adoptarea a Civil Rights Act (Legea drepturilor civile) din 1957. In 1957 a folosit trupele federale pentru a pune capat violentelor segregationiste din Little Rock, Arkansas. In domeniul politicii externe, Eisenhower a sporit implicarea Statelor Unite ale Americii in Indochina dupa infrangerea Frantei la Dien Bien Phu, desi s-a opus trimiterii de trupe in zona. Impreuna cu Dulles, in calitate de secretar de stat, a contribuit la extinderea pactelor NATO si ANZUS prin crearea pactului SEATO in 1954. In politica externa a lasat mana libera initiativelor lui Dulles, desi nu impartasea intru totul rigiditatea lui ideologica. La fel ca si Truman, Eisenhower s-a opus cu fermitate actiunilor militare britanice in Iran sau Egipt, pe motivul ca asemenea dispute ar fi trebuit sa fie judecate de Natiunile Unite. In realitate, Eisenhower nu a dorit sa fie identificat cu mostenirea coloniala a Marii Britanii, pe care in mod corect o considerau de nesustinut. Dupa moartea lui Dulles (1959), Eisenhower a deschis calea unei noi faze diplomatice, vizitand capitalele europene si invitandu-l in SUA pe liderul sovietic N.S. Hrusciov, cu care s-a intalnit in 1959 la Camp David. Acest inceput de destindere a dus la intalnirea la varf, la Paris (1960) intre SUA, URSS, Marea Britanie si Franta, dar doborarea avionului de spionaj american, care zbura deasupra teritoriului sovietic a dus la esecul intalnirii la varf si anularea vizitei lui Eisenhower la Moscova. Desi a fost foarte interesat de politica externa pe toata durata mandatului sau ca presedinte, a fost pus intr-o situatie foarte delicata, in mai 1960, cand a negat public ca un avion american U2, de recunoastere la inalta altitudine, a fost doborat deasupra teritoriului sovietic. Sovieticii au adus insa dovezi in favoarea acestui incident, demonstrandu-i ca minte. In confruntarea electorala din 1960 pentru functia de presedinte dintre Nixon si John F.Kennedy, a refuzat sa il sustina in mod categoric pe vicepresedintele sau (Kennedy a fost ales cu o diferenta foarte mica de voturi). In politica interna, a pus accent pe orientarea spre liberul schimb, dar n-a desfiintat de tot deschiderea dirijata, realizata prin New Deal, lansata de guvernele democrate anterioare. A luat primele masuri concrete impotriva discriminarii rasiale. Eisenhower, primul presedinte republican de dupa 1933, se considera „un conservator dinamic”, care a incercat sa incurajeze lumea afacerilor prin reducerea impozitelor si scaderea controlului federal in domeniul economic, fiind, insa, in egala masura, preocupat de problema asigurarilor sociale. Discursul de adio Discursul traditional de „adio” al lui Dwigh D.Eisenhower catre natiunea americana din 17 ianuarie 1961 cuprinde o marturie citata in mod curent in zilele noastre: „Imbinarea unui imens aparat militar cu o mare industrie de armament este ceva nou in experienta americana. Influenta sa in ansamblu – economica, politica si chiar spirituala – se face simtita in fiecare oras, in Congresul fiecarui stat, in fiecare birou al guvernului federal. Noi intelegem necesitatea imperioasa a unei asemenea dezvoltari, dar nu trebuie sa ignoram gravele sale implicatii. Munca noastra, resursele noastre si existenta noastra sunt in joc, dupa cum este si insusi structura societatii noastre... noi trebuie sa fim in garda impotriva influentei nejustificate dobandite de complexul militaro-industrial (...) De-a lungul intregii istorii traita de America liber guvernata, obiectivele noastre de baza au fost mentinerea pacii, de a favoriza progresul in relatiile umane si de a promova libertatea, demnitatea si integritatea printre popoare si printre natiuni... Un element vital in mentinerea pacii este aparatul nostru militar. Armele noastre trebuie sa fie puternice, gata de actiune, astfel ca nici un eventual agresor sa nu fie tentat de a risca propria sa distrugere.” Doctrina Eisenhower Dupa criza Suezului din 1956, presedintele Eisenhower a propus sa acorde ajutor economic si militar guvernelor din Orientul Mijlociu, care considerau ca independenta nationala le este amenintata si sa ofere garantii acestor regimuri impotriva invaziei sau subversiunilor sovietice. In 1957, Congresul american a autorizat folosirea sumei de 200 de milioane de dolari in acest scop. In 1958, SUA au trimis circa 5.000 de soldati in Liban pentru a acorda ajutor presedintelui Camille Chamoun, care era convins ca nationalismul panarab era de inspiratie sovietica. In ultimii ani ai administratiei Eisenhower, aceste idei s-au perimat. Discursul de adio Discursul traditional de „adio” al lui Dwigh D.Eisenhower catre natiunea americana din 17 ianuarie 1961 cuprinde o marturie citata in mod curent in zilele noastre: „Imbinarea unui imens aparat militar cu o mare industrie de armament este ceva nou in experienta americana. Influenta sa in ansamblu – economica, politica si chiar spirituala – se face simtita in fiecare oras, in Congresul fiecarui stat, in fiecare birou al guvernului federal. Noi intelegem necesitatea imperioasa a unei asemenea dezvoltari, dar nu trebuie sa ignoram gravele sale implicatii. Munca noastra, resursele noastre si existenta noastra sunt in joc, dupa cum este si insusi structura societatii noastre... noi trebuie sa fim in garda impotriva influentei nejustificate dobandite de complexul militaro-industrial (...) De-a lungul intregii istorii traita de America liber guvernata, obiectivele noastre de baza au fost mentinerea pacii, de a favoriza progresul in relatiile umane si de a promova libertatea, demnitatea si integritatea printre popoare si printre natiuni... Un element vital in mentinerea pacii este aparatul nostru militar. Armele noastre trebuie sa fie puternice, gata de actiune, astfel ca nici un eventual agresor sa nu fie tentat de a risca propria sa distrugere.” „Vanatoarea de vrajitoare” „Numerosi tineri politicieni atrasesera deja atentia magnatilor industriei si finantelor, prin participarea lor activa si zgomotoasa la cruciada impotriva comunismului. McCarthy a mers mai departe; el a acuzat Departamentul de Stat ca ar utiliza mai departe un mare numar de comunisti. In calitate de presedinte al Subcomitetului permanent de ancheta a Senatului, McCarthy a supus, in anii 1953-1954, sub cercetare, mii si mii de oameni. Interogatoriile secrete si publice ale celor anchetati alimentau un public supraexcitat si infricosat, printr-o agitatie abil regizata, de pierderea de catre Statele Unite a monopolului bombei atomice, de constituirea pactului Atlanticului de Nord (ce inaugura politica de blocuri militare in lume), de victoria fortelor conduse de Partidul Comunist Chinez si proclamarea Republicii Populare Chineze, de interventia trupelor americane in razboiul din Coreea. Acuzatiile lui McCarthy, din ce in ce mai senzationale, lipsite total de orice fundament, au adus sub ancheta o serie de functionari si ofiteri superiori. Pana la urma, ridicolul invinuirilor a facut America sa izbucneasca in ras. Pentru moment, teama a disparut si grotescul situatiei a obligat Senatul sa ia atitudine impotriva lui McCarthy. „Vanatoarea de vrajitoare” s-a soldat in primii doi ani ai administratiei D.D.Eisenhower, dupa cum arata chiar presedintele in volumul sau memorialistic Mandate for Change, cu demiterea a 3.002 functionari de stat si obligarea a altor 5.006 de a demisiona. „Maccarthysmul – scrie el – a fost daunator multor oameni si tarii intregi. Nimeni nu era la adapost de acuzatiile nebunesti lansate de niste iresponsabili. Au cazut victime persoane nevinovate, care nici pana azi n-au reusit sa iasa din umbra banuielii neintemeiate... Barbati si femei si-au pierdut slujbele sau increderea superiorilor si colegilor lor. Pretul a fost tragic...” Marturia tardiva a lui D.D.Eisenhower nu explica, insa, pasivitatea sa fata de aceasta „drama”, desi detinea cea mai inalta functie in stat.” – Alexandru Vianu. Ioan BOTIS