Edvard Munch şi strigătul său peste lume

Edvard Munch, cel mai cunoscut pictor norvegian, este considerat unul dintre pionierii artei moderne, precursor al expresionismului, dar simbolul suferinţelor psihice pe care le-a transpus în opera sa, fiind cunoscut cel mai mult pentru lucrarea sa „Strigătul”, care continuă să intrige şi astăzi prin mesajul pe care îl transmite. Edvard Munch s-a născut la 12 decembrie 1863, la Loten, în Norvegia.

Cu o copilărie marcată de evenimente tragice (moartea mamei şi a surorii bolnave de tuberculoză), la care se adaugă bigotismul exagerat al tatălui şi propria sa stare precară, personalitatea artistului va fi afectată de aceste drame, care îl vor urmări în cea mai mare parte a vieţii, lezând în mod special relaţiile sale cu sexul opus şi perspectiva asupra existenţei.

Educaţia artistică a lui Munch în Norvegia s-a desfăşurat în spiritul tradiţiei naturaliste. Mai târziu, intrând în contact cu arta europeană şi mai ales cu cea franceză şi germană, artistul şi-a elaborat propriul stil distinct. Atât picturile, cât şi lucrările sale grafice se evidenţiază printr-un îndrăzneţ caracter inovator în sfera mijloacelor de realizare a operelor şi printr-o expresivitate abstractă a formelor.

În 1881, Edvard Munch a intrat la Şcoala Regală de Desen, din Christiana, actualul Oslo, unde s-a format sub îndrumarea sculptorului Julius Middlethum. Începând cu 1882, a frecventat atelierul lui Christian Krohg şi cursurile în aer liber conduse de Fritz Thraulov, cel care avea să îi finanţeze lui Munch o călătorie la Anvers şi Paris.

La Paris, Munch a fost impresionat de pictorii impresionişti, intrând în contact cu cercurile artistice pariziene. A remarcat operele contemporane semnate de Manet, Gauguin, Toulouse-Lautrec, Van Gogh, dar şi pe cele ale simboliştilor.

Cele mai multe dintre tablourile lui Munch oglindesc atitudinea ambivalentă pe care artistul a avut-o faţă de femei, privindu-le fie ca pe nişte fecioare fără păcat, întruchipând iubirea („Dimineaţa” sau „Pubertate”), fie ca simbolul păcatului şi instrumentul Satanei („Vampirul” sau „A doua zi”). Tabloul „Madonna”, prezentat la Salonul Artiştilor Independenţi din Paris, în 1896, reprezintă o sinteză a obsesiilor mitice şi erotice pe care Munch le avea, dovedind faptul că în ochii lui religia şi senzualitatea au fost foarte strâns legate una de cealaltă. Cel mai mare tablou din ciclul „Frizele de viaţă”, „Dansul vieţii”, ilustrează amintirile, dezamăgirile, dar şi dorinţele, Munch  transformând dansul într-un balet al nălucirilor.

În 1889 a organizat în Christiana prima sa expoziţie personală şi trei ani mai târziu, în 1892, a participat la expoziţia Asociaţiei Artiştilor Berlinezi. În Berlin, Edvard Munch a început să realizeze primele sale gravuri şi litografii, îndepărtându-se treptat de limbajul artistic impresionist, fiind mai mult interesat de valori decorative şi de expresivitatea liniilor. Atât picturile sale cât şi lucrările grafice reprezintă un îndrăzneţ caracter inovator printr-o expresivitate abstractă a formelor. La Berlin s-a alăturat lumii boeme, adunate în jurul lui August Strindberg, îmbrăţişând ideile valoroase ale acestuia.

Prin natura sa solitară, reprezentant al anxietăţii şi totodată interesat de cunoaşterea relaţiilor interumane, toate acestea se vor defini în esenţa creaţiei sale. „Vrem mai mult decât o simplă fotografie a naturii. Nu vrem să pictăm imagini frumoase pentru a fi atârnate pe pereţii unor camere. Vrem să creăm sau cel puţin să punem bazele unei arte care să ofere ceva omenirii. O artă care se atestă şi se angajează. O artă creată din inimă în cel mai intim mod cu putinţă”, afirma Edvard Munch.

Problemele de natură psihică cu care acesta s-a confruntat încă din tinereţe au început să se agraveze, drept pentru care pictorul s-a internat în 1908 într-o clinică din Copenhaga, suferind de o puternică depresie afectivă. La aceasta s-au adăugat stilul de viaţă dezordonat, alcoolul şi dramele interioare. După un an de recuperare, Munch a revenit în Norvegia, unde s-a retras pe proprietatea sa de la Ekely, ducând o existenţă liniştită în singurătate şi creând un număr mare de opere marcate de un pesimism diluat comparativ cu perioada anterioară.

Timp de şapte ani a pictat nu mai puţin de unsprezece pânze care ilustrează forţele eterne, dătătoare de viaţă. După 1933, autorităţile naziste i-au considerat operele drept degenerate şi au fost retrase din muzeele germane. În perioada de ocupaţie a Norvegiei, Munch a trăit retras pe moşia sa Ekely din Oslo, unde s-a stins din viaţă la 23 ianuarie 1944, la o lună după ce împlinise 80 de ani.

Modul în care Edvard Munch a reuşit să dezvăluie secretele ascunse ale te-melor abordate i-a inspirat atât pe expresioniştii germani, cât şi pe cei doi mari pictori austrieci, Oskar Kokoschka şi Egon Schiebe.

În 1963, pentru comemorarea a o sută de ani de la naşterea pictorului, municipalitatea din Oslo, cu ajutorul primit din partea profiturilor generate de către cinematografia din Oslo, a înfiinţat Muzeul Munch, dedicat vieţii şi muncii artistului. Colecţia cuprinde obiecte de artă care i-au aparţinut lui Munch şi pe care le-a donat municipalităţii din Oslo, dar şi alte obiecte donate de către sora sa, Inger Munch.

Edvard Munch este considerat precursor al expresionismului, mai cu seamă un reprezentant al tradiţiei artistice europene, decât a celei norvegiene. A fost prin natura sa un solitar, dar, paradoxal, l-au interesat foarte mult relaţiile interumane, care vor reprezenta esenţa creaţiei sale. Opera lui Munch preia elemente simboliste, sintetizate într-un discurs profund personal, evident marcat de experienţele şi trăirile lăuntrice. Chiar dacă pictura sa ilustrează teme vehiculate în epocă (imaginea femeii, imaginea de sine, aspecte ale deadenţei), acestea sunt transpuse de pictor într-o manieră aparte, fiind mai degrabă imagini mentale, conturate de propriile sale trăiri, de amintiri sau de experienţe personale. Opera lui Munch, deşi profund personală, împărtăşeşte într-o manieră subiectivă o parte din ideile fundamentale ale epocii.

Strigătul lui Munch

Tabloul „Strigătul” este cel prin care Edvard Munch a reuşit să pătrundă într-o lume puţin abordată de pictorii de până atunci, o lume a fricii şi a singurătăţii. Tabloul se poate descrie ca având în prim-plan un om care ţipă, al cărui trup contorsionat convulsiv şi gestul mâinilor care cuprind capul transmit spaima nemăsurată pe care personajul o trăieşte.

Chipul de culoare gălbuie pare să se armonizeze foarte bine cu

craniul cadaveric, dar şi cu culorile mediului, simbolizând aceeaşi stare psihică anxioasă a personajului.

Tabloul epatează prin hidoşenia personajului de prim-plan şi prin sinceritatea dezarmantă a gestului: urletul acelei fiinţe este autentic şi parcă îl şi auzim. Este reacţia unui om care este martorul unui cataclism şi care, cu acea ocazie, îşi descoperă vulnerabilitatea şi iminenţa morţii.

Tabloul a stârnit numeroase controverse, fiind deseori comparat ca şi notorietate cu Mona Lisa, pictată de Leonardo da Vinci. Obsesia lui Munch pentru personajul care îşi strigă disperarea a dus la crearea mai multor versiuni ale tabloului, deţinute de Munch Museum, de Galeria Naţională Norvegiană, dar şi de către un colecţionar particular belgian. Se pare că prima versiune datează din anul 1893, fiind intitulată „Strigătul naturii”.

În 2 mai 2012, o variantă a tabloului a fost licitată la cel mai mare preţ din lume, 119.922.500 de dolari.

Munch a considerat necesar să explice tema tabloului, mai ales în urma faimei dobândite şi a controverselor care au apărut. Pictorul spunea că, aflat pe un pod, a văzut cum soarele apunând devine roşu şi trimite limbi de foc ameninţătoare, care i s-au părut că seamănă cu fâşii de sânge ale naturii, care îşi strigă disperarea, asemenea sufletului chinuit de angoasă al unui om. 

Controversata Madonna a lui Munch

Zbuciumatul şi pesimistul Munch nu mai credea, la finele secolului al XIX-lea, în ilustrarea clasică a Fecioarei, a cărei imagine dogmatică devenise monotonă. Dacă termenul italian medieval „Madonna” (Doamna Mea) a fost acceptat de creştinătatea occidentală, atunci viziunea lui Munch asupra acestui concept este una total deformată, poate strigătoare la cer pentru mulţi.

Pictorul norvegian, reprezentant al artei aflate în vâltoarea transformărilor produse de trecerea de la impresionism la fovism şi cubism, şi-a imaginat personajul sfânt printr-un nud în care senzualitatea este îmbinată cu sfială şi chiar supuşenie faţă de „ceva” ce se află deasupra ei.

„Criticii spun că ea priveşte spre Lumină şi că ochii ei sunt închişi în semn de respect. Să fie acea Lumină chiar Divinitatea? Este foarte probabil, având în vedere titlul lucrării („Femeie iubitoare, Madonna”) din 1895, pe care a refăcut-o de cinci ori, până spre anul 1904. Munch şi-a concretizat tema atât ca litografie, cât şi în ulei pe pânză. Părea mereu nemulţumit de variantele anterioare, aşa cum s-a întâmplat şi în alte lucrări. Numai că cea mai controversată variantă este cea litografică, şi asta datorită elementelor însoţitoare ale personajului feminin.

Mulţi critici s-au întrebat ce metaforă se ascunde în imaginea unui „făt” aflat în colţul lucrării. Acea fiinţă ciudată are braţele scheletice şi ochii supradimensionaţi, chiar „înfricoşători” – după cum afirmă comentatorii litografiei aflate la Muzeul de Artă Modernă din New York. Să fie o aluzie la Isus într-o perioadă apropiată de momentul naşterii? Dacă da, atunci Edvard Munch este foarte departe de evlavie şi foarte aproape de o viziune realist-medicală. Blasfemie? Mergând pe linia tulburător de realistă a fenomenului maternităţii, pictorul norvegian asociază nudului şi fătului mai multe figuri care – de data asta fără dubii – reprezintă spermatozoizii. Întreaga ramă a compoziţiei este plină de aceşti luptători ai fecundităţii...

Maestrul sapă o prăpastie colosală între imaginea canonică a Madonnei şi cea a simboliştilor, a căror libertate de expresie este deseori scandaloasă pentru credincioşii fideli. Numai că autorul revine obsesiv asupra temei şi în variantele pictate nu mai apar nici fătul şi nici spermatozoizii. De asemenea, Madonna are o aură de un oranj roşiatic ţipător, inspirat din stridenţele cromatice ale foviştilor. Însă haloul ce înconjoară nudul indică cu mai multă claritate starea de beatitudine a femeii. Feminitatea se plasează undeva între Mama Protectoare şi femeia partener sexual, fără ca această din urmă nuanţă să fie frivolă. Fără îndoială, controversata Madonna a lui Munch nu vrea să seducă, ci ea însăşi este sedusă de Lumină.” – Paul Ioan.

Un monument de anxietate

Cel mai cunoscut pictor norvegian a fost un monument de anxietate, un simbol al suferinţelor psihice, transpuse într-o operă care gravitează în jurul unei lucrări excesiv mediatizate, după unele păreri. Biografia acestui artist, care admitea încă din tinereţe că a moştenit „seminţele nebuniei” de la tatăl său, este tipică unui om foarte bolnav care încearcă să-şi găsească o identitate artistică şi o linişte interioară care să-l îndepărteze de gânduri suicidale.

Munch a ţinut un fel de jurnal: „Jurnalul unui poet nebun”, despre trăirile lui intime. Acesta conţine „studii despre suflet”. Munch afirmă clar că el este poet şi că opera lui se împarte, ca şi aceea a lui Kirkegaard în două: a Pictorului şi a supernervosului său prieten, Poetul.        

Munch sublinia că „arta vine din interiorul omului”, „îl susţine”, motiv pentru care metaforele create de pictor în imagine reflectă pesimismul său, existenţialismul, suferinţa, disperarea, moartea. Munch a trăit într-o perioadă de transformare profundă a conştiinţei europene şi astfel conflictele ideologice ale epocii şi transformările pe care acestea le-au adus la nivel individual şi emoţional l-au efectuat profund, suprapunându-se pe fondul unei sensibilităţi aparte moştenite din copilărie.

Regăsim în operele lui Munch anxietatea şi criza emoţională adâncă a omului modern, dar cu toate acestea, imaginile sale reuşesc, dincolo de subiectivismul transpus de ele, să transmită mai mult decât atât, având şi azi o forţă emoţională care reverberează dincolo de percepţia raţională, atingând cele mai profunde corzi ale fiinţei umane. Şi izbutesc acest lucru pentru că Munch ilustrează sincer sentimentele fundamentale ale iubirii – teama, anxietatea, infidelitatea, gelozia, umilirea sexuală, separarea, moartea – trăiri pe care le-a experimentat intens în anii creaţiei.