Colţu’ meu / Vasile Coman

Suntem prieteni de mulţi ani, chiar dacă nu ne întâlnim decât când şi când. L-am cunoscut într-o perioadă grea a vieţii sale şi am rămas legaţi de nişte momente în care am văzut toate ingredientele unui roman poliţist. El un tip cu funcţii înalte, eu, în presă, cu credinţa că adevărul este mai tare ca orice rău din lumea asta. Evident că m-am înşelat, aşa cum s-a fript şi Vasile, un tip care crede că un cuvânt dat se respectă, că punctualitatea este un atribut al gentlemenilor, că eşti dator să te speteşti pentru cei mulţi, dacă ai o funcţie ce impune aşa ceva. El s-a spetit şi a primit bocanci în gură, metaforic vorbind. A fost momit cu lucruri la care noi doar visăm. A refuzat, în timp ce alţii au primit momelile şi acum duc o viaţă, să spunem, de huzur, dar lipsită de bucuria de a face ceva cu mâinile tale, cu mintea şi puterea, cu inteligenţa. E greu să te menţii pe linia dreaptă a vieţii, atâta timp cât curbele, liniile întrerupte, sunt la fiecare pas. E greu să păşeşti peste hopuri cu curaj şi să sacrifici mai totul. Cam aşa a făcut Vasile Coman, prietenul meu din tranşeele tranziţiei româneşti, incredibil de idioată. M-a surprins cu această candidatură la Consiliul Judeţean, m-a surprins pentru că am crezut în vindecarea lui de politică. Vrem, nu vrem, chiar şi administraţia se face cu politica la masă, chiar de la primul fel, dar mai ales la desert.

Microbul politicii se insinuează în suflet şi nu mai pleacă. Moţăie timp de 12 ani, dar începe să tropăie de nerăbdare în momentul în care ai constatat că te-ai săturat. Aşa mi-a spus Vasile, simplu: „Puiule, m-am săturat!”

Mi-a rămas această motivaţie simplă, scurtă, în memorie. Şi parcă nu îmi dă pace. Parcă şi eu m-am săturat. Posibil să ne fi săturat de acelaşi lucru, dar mie îmi place să scriu în minunatul nostru săptămânal. El nu are unde să scrie, aşa că va candida. Îţi ţin pumnii, Vasile!