Edith Piaf. Simbolul cântecului francez

Edith Giovanna Gassion s-a născut la 19 decembrie 1915. Cunoscută sub numele de Edith Piaf, ea a devenit simbolul cântecului francez. Numeroasele legende care s-au născut despre viaţa ei au fost alimentate chiar de ea. Oricum, a avut o viaţă atât de tumultoasă încât materia primă, faptele strict reale, au depăşit în pitoresc ceea ce lumea de abia tolera la vremea respectivă în acţiunea unui roman.

O placă oficială aşezată pe Rue de Belleville, la numărul 27, afirmă că Edith Piaf s-a născut în plină stradă, în timp ce la un spital din apropiere i-a fost înregistrată data naşterii: 19 decembrie 1915. Se spune că doi poliţişti au ajutat la aducerea ei pe lume. De altfel, până la vârsta de douăzeci de ani, viaţa ei s-a desfăşurat mai mult în stradă.

Mama ei, Anita Maillard, a fost o artistă ambulantă, mai cunoscută prin barurile din Belleville sub numele de Line Marsa. Tatăl ei a fost un contorsionist de trotuar, pe nume Louis Gassion. În timpul primului război mondial, acesta a fost mobilizat şi trimis pe front, iar Edith a fost lăsată în grija bunicii ei din partea mamei, Aişa, de origine kabilă, o alcoolică notorie.

Venit acasă, în perioada unei permisii, Gassion a luat-o şi a dus-o la mama lui, la Bernay, în departamentul Eure. Bunica din partea tatălui conducea un bordel. Se spune că, la cinci ani, în timpul unei crize de conjunctivită, a orbit. Prostituatele ar fi închis bordelul şi s-ar fi rugat pentru ea, zi şi noapte, în biserică. Câteva zile mai târziu, vederea i-a revenit. Până la vârsta de şapte ani Edith a crescut printre prostituatele stabilimentului.

După terminarea războiului, tatăl ei a luat-o cu el în „turneele” sale artistice. Nu şi-a mai revăzut mama decât o singură dată, într-un bar din Paris. Îndatorirea ei principală era aceea de a trece printre cei câţiva privitori, cu o pălărie veche în mână, pentru a smulge câţiva bănuţi puţinilor privitori.

Pe la cincisprezece ani deja cânta prin cazărmile militare, cafenele şi hoteluri sordide. A intrat în cercuri rău famate de hoţi, criminali, prostituate, a dus o viaţă plină de promiscuitate, căutând protecţie printre „peşti” şi afacerişti de duzină.

La şaptesprezece ani a cunoscut un mărunt agent comercial, cu care s-a mutat într-o cameră închiriată pe strada Belleville. În urma acestei relaţii s-a născut o fetiţă care nu a trăit decât un an şi jumătate, căzând pradă unei meningite fulgerătoare. Edith, care o lăsa deseori pe la cunoscuţi, şi-a reproşat moartea fetiţei, chiar dacă nu a vorbit prea mult despre acest subiect.

În octombrie 1935, Edith îşi ducea viaţa pe trotuare. Patronul unui cabaret de pe Chaps-Elysées, Louis Leplée, a fost fascinat de vocea ei şi i-a oferit şansa unei audiţii. Louis Leplée era un tip bogat, rafinat, discret, homosexual, puternic şi de încredere. Edith i-a spus mereu „Tăticul”. Graţie lui, Edith Piaf a cucerit Parisul intelectual, politic şi artistic, uluit de vocea şi de simplitatea ei. Printre marii ei admiratori s-a numărat Cocteau. Edith cânta despre mediul său natural: vagabonzi, cartiere deocheate, alcool, bătăi, relaţii sexuale de-o noapte, iubire şi uitare. Au urmat spectacole de gală şi emisiuni la radio, Edith mutându-se în Place Pigalle.

La 6 aprilie 1936, Tăticul a fost găsit asasinat în apartamentele sale. Pentru că au planat anumite îndoieli în legătură cu asasinii, rămaşi necunoscuţi, dar consideraţi a face parte dintre prietenii săi, Edith s-a refugiat pentru o vreme pe Coasta de Azur, unde a trăit de pe urma unor spectacole aranjate de Jacques Canetti, un impresar debutant. Acesta a fost şi producătorul primului ei disc.

În noiembrie 1937, Edith a fost relansată pe scenă de textierul Raymond Asso. Acesta i-a devenit un fel de al doilea tată; a pus-o să citească şi să studieze, în special cu compozitoarea Marguerite Monnot, care avea s-o însoţească în întreaga sa carieră şi să-i compună muzica pentru cele mai de succes cântece ale ei. Începând cu anul 1937, Edith a înregistrat unele dintre cele mai mari hituri ale sale, devenind noua stea a muzicii franceze. Devenită cap de afiş, Edith Piaf a evoluat pe o mulţime de scene pariziene, precum şi în diverse turnee până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, când Raymond Asso a fost mobilizat pe front.

Edith l-a înlocuit foarte repede pe Asso cu Paul Meurisse, un dandy încă necunoscut, care cânta într-un cabaret. La începutul celui de-al doilea război mondial, Edith s-a refugiat în zona neocupată a Franţei. În 1942 s-a întors la Paris pentru a urca pe scenele cabaretelor, instalându-se la ultimul etaj al unui bordel frecventat de ofiţerii germani. Din această cauză, multă vreme a fost suspectată de colaboraţionism sau, cel puţin, de o atitudine prietenoasă faţă de ocupatorii germani. Aceasta şi pentru că a cântat pentru ofiţerii germani, participând la petrecerile private ale acestora.

La sfârşitul războiului l-a cunoscut pe Yves Montand, pe care l-a părăsit la scurt timp pentru Jean-Louis Jaubert, unul dintre membrii trupei „Compagnons de la chanson”. În 1944, Louis Gassion a murit de alcoolism, iar Line Marsa a murit un an mai târziu, în urma unei supradoze.

Pe vremea aceea, adevăratul succes în muzică se măsura la New York. Edith Piaf a plecat în Statele Unite însoţită de trei colaboratori foarte talentaţi, cu care va cânta toată viaţa: Robert Chavigny, la pian, Marc Bonel, la acordeon, şi Louis Barrier, impresarul ei. Cea mai devotată compozitoare a rămas Marguerite Monnot. După câteva săptămâni grele, a devenit răsfăţata americanilor.

La început, americanii obişnuiţi cu strălucirea şi expansiunea vedetelor autohtone, au părut oarecum dezamăgiţi de apariţia mai degrabă ştearsă, tristă, a cântăreţei franceze. Dezamăgită, Edith s-a pregătit să se întoarcă în Europa. Un important critic din New york a scris un articol extrem de laudativ despre ea şi muzica ei, atrăgând atenţia întregii Americi asupra talentului ei, muzicii şi versurilor, transformând-o peste noapte într-o celebritate.

Până în anul 1948, turneele din străinătate s-au ţinut lanţ, fie că s-au desfăşurat dincolo de ocean, fie că s-au ţinut în ţările nordice. În primăvara anului 1948, la New York, l-a cunoscut pe Marcel Cerdan, campionul Europei la box, categoria mijlocie. Acesta era căsătorit şi avea trei copii, familia lui fiind stabilită în Casablanca. Edith şi-a organizat turneele în funcţie de meciurile pe care Marcel Cerdan, ajuns campion mondial, le avea de susţinut peste tot în lume.

După un meci pierdut de Cerdan, un ziar a anunţat că „Piaf îi poartă ghinion”. După un an şi jumătate de la începutul relaţiei lor, avionul care îl ducea pe Marcel Cerdan de la Paris la New York, unde îl aştepta Edith, s-a prăbuşit în arhipelagul Azore. Cei patrusprezece ani care i-au rămas de trăit cântăreţei au fost devastaţi de grave probleme de sănătate şi de câteva accidente de maşină. Pe lângă alcool, trupul ei a început să-i ceară anestezice. Uneori îşi injecta singură morfină prin haine, în culise, cu câteva secunde ca spectacolul să înceapă.

Timp de un an de la moartea lui Cerdan, Edith Piaf a fost într-o totală degringoladă, la marginea nebuniei: a căzut în misticism, a participat la şedinţe de spiritism, a fost înşelată de diverşi şarlatani, care i-au promis, în schimbul unor sume colosale, că va putea vorbi cu Marcel Cerdan pe lumea cealaltă. Prietenii care au încercat să o tempereze au fost alungaţi.

Marinette, soţia legitimă a lui Cerdan, a invitat-o pe Edith la Casablanca, pentru a-şi împărţi durerea. La rândul ei, Piaf a invitat-o la Paris, plătindu-i drumul şi cazarea, atât ei, cât şi copiilor, copleşind-o cu daruri.

Scena artistică a ajutat-o să supravieţuiască şi să-şi menţină nivelul de trai, mai luxos ca niciodată, presărat de petreceri cu prieteni şi intervale de lipsuri materiale. Slăbită şi deprimată, a încercat o poveste de iubire cu Eddie Constantine, un tânăr american petrecăreţ pe care l-a lansat în teatru, apoi în lumea specatcolului muzical, dar care

i-a fost total nerecunoscător. A urmat Jacques Pills, un bărbat divorţat, atent, cântăreţ recunoscut, îndrăgostit de ea, alături de care a crezut că va cunoaşte o iubire senină şi dezinteresată.

Edith Piaf nu mai credea în iubirea nebună şi s-a căsătorit cu Pills la New York, în septembrie 1952, având-o ca martor la prima căsătorie din viaţa ei pe Marlene Dietrich, pe care o întâlnise în lumea cabaretului din New York, imediat după sfârşitul războiului. Cele două femei împărtăşeau aceleaşi pasiuni: hipnoza, pe care o exercitau asupra mulţimilor, şi vraja asupra bărbaţilor.

Atinsă de reumatism articular deformant, Piaf avea dureri atât de mari încât medicii i-au prescris tratament cu morfină, de care devine dependentă şi pe care o combină cu alcool, analgezic temeinic la care nu va mai renunţa. Jacques Pills a încercat s-o ajute, a încurajat-o să urmeze tratamente de dezintoxicare, dar rezultatele au fost mereu sub aşteptări. Deşi foarte slăbită, Piaf şi-a continuat activitatea pe scenă, emisiunile, înregistrările de discuri şi obţine un mare succes, în 1956, la Carnegie Hall, fără a mai pune la socoteală câteva roluri cinematografice.

A fost şi perioada în care a schimbat un număr mare şi greu de definit de amanţi. În 1958 a divorţat şi s-a mutat singură pe Bulevardul Lannes, ultimul ei domiciliu. A urmat o perioadă în care viaţa ei a fost împărţită între concerte, amanţi şi nopţi pierdute. A rezistat acestui ritm trepidant apelând mereu la droguri şi alcool, dar s-a ruinat treptat.

La 47 de ani şi-a găsit un nou amant: Theo Lamboukas, fiul unui frizer de suburbie, ce avea doar 26 de ani. Edith era deja destul de îmbătrânită, bolnăvicioasă şi abia se mai ţinea pe picioare în timpul concertelor. Lumea o persifla, iar prietenii îşi făceau griji pentru banii ei, mai ales după ce Edith s-a căsătorit cu Theo, la 9 octombrie 1962.

În ultimul său turneu francez, Edith Piaf nu s-a mai ridicat din patul ei decât pentru a urca pe scenă, menţinându-se doar prin transfuzii de sânge, făcute mereu cu o oră înainte de spectacol. În 1963, cu ficatul ciuruit de droguri şi analgezice, Edith a făcut o criză hepatică periculoasă. A început atunci stagiunea de adio, plină de cântece interpretate pentru prieteni care s-au perindat prin vila închiriată pe Coasta de Azur. Acolo s-a stins din viaţă, pe 9 octombrie 1963.

Trupul ei a fost dus în taină la Paris, aşa cum a fost ultima sa dorinţă, iar moartea ei a fost anunţată oficial la 11 octombrie, zi în care murise şi Cocteau. Mii de parizieni s-au perindat pe Bulevardul Lannes, prin faţa trupului îmbălsămat şi patruzeci de mii de parizieni i-au urmat sicriul la cimitirul Pere-Lachaise. Arhiepiscopul de Paris a refuzat să-i facă slujba de înmormântare, din cauza trecutului ei mult prea îndepărtat de rigorile creştine.  

Numeroasele legende care s-au născut despre viaţa ei au fost alimentate chiar de ea. Printre acestea se numără şi aceea potrivit căreia şi-ar fi „împrumutat” bărbaţii altor femei, respectivii purtând mai apoi numele de „Domnul Piaf”.

A avut mai mulţi amanţi căsătoriţi, considerând că e o situaţie preferabilă celei de nevastă. Mitul care i-a însoţit existenţa a fost modelat din variantele care i-au părut cele mai atrăgătoare.

Materia primă, faptele strict reale, depăşeau în pitoresc ceea ce lumea

de abia tolera la vremea respectivă în acţiunea unui roman.