Ecumenismul, fara masti (IV)

In 1972, ieromonahul Serafim Rose (+1982), vestit ascet si scriitor bisericesc din nordul Californiei, publica “Ortodoxia si religia viitorului”, carte in care avertiza asupra primejdiei ecumenismului, in a carui raspandire vedea un pericol de moarte la adresa Ortodoxiei. Parintele Serafim Rose socotea ca eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate bisericile crestine (si chiar pe cele necrestine) intr-o unica Biserica mondiala au rolul de a nimici trairea duhovniceasca in Hristos si de a pregati venirea lui Antihrist. Astazi, roadele miscarii ecumenice se fac simtite tot mai puternic in societatea contemporana, dovada in acest sens fiind si saptamana de rugaciune pentru unitatea crestinilor, organizata pe plan international in penultima saptamana a lunii ianuarie. Cum numarul caderilor de la dreapta credinta creste vazand cu ochii, iar formele pe care acestea le capata sunt din ce in ce mai subtile, consideram utila prezentarea concluziilor conferintei teologice inter-ortodoxe „Ecumenismul: Origini. Asteptari. Demistificare”, desfasurata in 2004 in Salonic (Grecia). 5. Dialogul cu monofizitii “O imagine identica de desavarsita neproductivitate si de compromisuri serioase in materie de credinta, exista si in dialogurile teologice cu cei care pana de curand erau socotiti (si sunt) monofiziti, dar care acum, din dragoste, sunt numiti anti-calcedonieni, pre-calcedonieni, stravechile Biserici Rasaritene, sau, in cele din urma, pur si simplu, ortodocsi. La conferinta s-a stabilit ca dialogul purtat nu a adus nici un rezultat pozitiv. Cele trei Declaratii comune ale ortodocsilor si anti-calcedonienilor sunt inacceptabile din punct de vedere ortodox. Dintre cele mai dureroase greseli sunt intercomuniunea sacramentala cu monofizitii din Siria acceptata de Patriarhia Antiohiei in 1991, recunoasterea partiala de catre Patriarhia Alexandriei a tainelor monofizitilor si propunerile pentru revizuirea textelor liturgice si stabilirea unui tipic pentru impreuna-slujirea (con-celebrarea) ortodocsilor si a monofizitilor. Din punctul de vedere al cercetarii teologice, unii s-au coborat atat de mult, incat au ajuns la punctul de a cere Departamentului de Teologie al Facultatii de Teologie a Universitatii din Tesalonic sa aprobe doua teze de doctorat care sustin ca monofizitii Dioscor si Sever nu au fost eretici defel, ci mai degraba au fost condamnati din cauze ne-teologice - aceasta ar fi de neconceput si hulitor la adresa Sfintelor Sinoade si a Sfintilor Parinti. 6. Dialogul cu vechii catolici Singurul dialog teologic care a dus la semnarea de pozitii ortodoxe a heterodocsilor este dialogul cu Vechii Catolici. Documentele semnate condamna toate inselarile de baza ale papismului, din cadrul caruia asa-numitii Vechi Catolici s-au retras in urma Conciliului I Vatican din 1870, in semn de protest fata de declararea ca dogma a invataturii despre infailibilitatea Papei. Neputand evident sa accepte un asemenea progres, care a fost socotit foarte nefavorabil si peste puterea ei de control, Roma a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a se asigura ca acest dialog incheiat cu succes nu va duce la unirea Vechilor Catolici cu Biserica Ortodoxa. Ar fi fost pentru prima data cand o parte a crestinatatii apusene s-ar fi intors la trupul Bisericii celei Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca; in acest fel, ei ar fi dat o pilda care ar fi putut arata calea de intoarcere pentru intregul apus, papist si protestant. Vechii Catolici, totusi, au gresit in dialogul lor cu Anglicanii, alaturandu-se lor in privinta hirotonirii femeilor, negand astfel tot ceea ce acceptasera cu ortodocsii; au fost ridicate piedici serioase pentru orice viitor progres pozitiv. 7. Adevaratul dialog si premizele lui In concluzie, in ceea ce priveste dialogurile teologice, a fost intarit faptul ca Biserica nu evita dialogurile. Biserica este deschisa tuturor si ii cheama pe toti sa vina la Ea si sa fie mantuiti. Aceasta este premiza necesara si conditia de neincalcat a oricarui dialog: adevarul mantuitor al Bisericii nu este supus discutiei si dezbaterii. In cazul in care heterodocsii nu sunt in stare sa inteleaga acest cadru mantuitor, sau il neaga, durata dialogului nu ar mai trebui prelungita, ci mai degraba pastrandu-se in limitele de timp necesare, dupa cum au facut Sfintii Parinti la sinoade, dialogul ar trebui intrerupt. Aceasta urmeaza pildei Mantuitorului Insusi cu cei ce nu vroiau sa inteleaga invatatura Lui si devenisera nemultumiti: „Nu cumva si voi vreti sa va duceti?” Aceasta este singura nadejde ca heterodocsii isi vor da seama de inselarea lor, astfel ca si ei sa raspunda astazi la fel Bisericii - care este Hristos prelungit de-a lungul veacurilor: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii vesnice. Aceasta atitudine exemplara si memorabila a fost tinuta de Patriarhul Ieremia al II-lea (Tranos) in cel de-al treilea sau „Raspuns” (1581) al dialogului cu teologii protestanti din Tubingen. Cand a inteles ca ei staruie in inselarea lor si refuza sa primeasca invatatura Sfintilor Parinti - „luminatorii si teologii Bisericii” - el a incetat corespondenta cu ei si i-a lasat sa mearga pe calea lor: Astfel, din partea voastra, va rugam sa ne sloboziti de grijile acestea. Astfel, mergeti pe calea voastra; nu ne mai scrieti in ceea ce priveste dogmele; dar daca ne scrieti, scrieti-ne doar de dragul prieteniei. La conferinta s-a subliniat faptul ca metodologia de a purta dialoguri intemeiate nu pe diferente, pe ceea ce desparte, ci mai degraba pe asemanari, pe ceea ce uneste, este nesanatoasa, neindreptatita si unica in intreaga istorie a Bisericii. Ce sens are sa discutam lucrurile pe care le primim si asupra carora suntem de acord? Doar mascam diferentele si slujim altor interese; ascundem prapastia si ii linistim pe eterodocsi, precum si usuram eforturile de prozelitism in defavoarea ortodocsilor. Este, de asemenea, necesar ca fiecare si toate deciziile luate in legatura cu relatiile cu heterodocsii sa aiba aprobare sinodala, ca intreg trupul Bisericii sa fie informat, de vreme ce exista o lipsa serioasa de sinodalitate adevarata. In cele din urma, participantii la conferinta au salutat si au laudat gandirea acelor Biserici Ortodoxe care s-au retras sau intentioneaza sa se retraga din Consiliul Mondial al Bisericilor, cat si din dialogurile teologice. Aceasta este cel mai limpede exprimat in istorica si foarte ortodoxa scrisoare a Bisericii din Ierusalim din 22 iunie 1992 adresata celorlalte Biserici autocefale, in care vestea ca intrerupe dialogul teologic cu heterodocsii in general, convinsa ca dialogul nu este doar ne-avantajos, ci chiar pagubitor atat pentru Biserica Ortodoxa in general, cat si pentru Sfanta Biserica a Ierusalimului in particular. 8. De la sincretism inter-crestin, la sincretism inter-religios S-a mai stabilit de asemenea ca ecumenismul, dupa succesul realizat in dialogurile inter-crestine prin producerea unor idei precum teoria ramurilor, biserici surori si teologie baptismala, a trecut deja la urmatorul obiectiv New Age: unitatea inter-religioasa. In aceasta se poate intalni ideea cu adevarat demonica precum ca Hristos nu este singura cale de mantuire, viata, lumina si adevarul; ca celelalte religii sunt cai spre mantuire, astfel ca in cele din urma religia unita a lui Antihrist sa poata fi impusa in contextul globalizarii si a Noii Ordini Mondiale. Adunarile si dialogurile inter-religioase, cel mai adesea sprijinite de conducatorii crestini, inclusiv unii ortodocsi, au dus la un sincretism intolerabil; ele constituie o negare a Evangheliei si o jignire la adresa Sfintilor Mucenici si Marturisitori ai credintei, a caror mucenicie si marturisire a unicului si singurului adevar este rapita de orice inteles, in timp ce mucenicii insisi sunt transformati in fundamentalisti ignoranti.” Ioan BUTIURCA