Ecumenismul, fara masti (II)

In 1972, ieromonahul Serafim Rose (+1982), vestit ascet si scriitor bisericesc din nordul Californiei, publica “Ortodoxia si religia viitorului”, carte in care avertiza asupra primejdiei ecumenismului, in a carui raspandire vedea un pericol de moarte la adresa Ortodoxiei. Parintele Serafim Rose socotea ca eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate bisericile crestine (si chiar pe cele necrestine) intr-o unica Biserica mondiala au rolul de a nimici trairea duhovniceasca in Hristos si de a pregati venirea lui Antihrist. Astazi, roadele miscarii ecumenice se fac simtite in societatea contemporana, dovada fiind si asa-numita saptamana mondiala de rugaciune pentru unitatea crestinilor. Cum numarul caderilor de la dreapta credinta creste, consideram utila prezentarea concluziilor conferintei teologice inter-ortodoxe „Ecumenismul: Origini. Asteptari. Demistificare”, desfasurata in 2004 in Salonic (Grecia). Radacina ecumenismului “Participarea la Conciliul Mondial al Bisericilor si dialogurile teologice cu papistii, protestantii si monofizitii eretici constituie o negare a unicitatii Bisericii, o egalizare care pune Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica in rand cu ereziile si schismele. Este cea mai mare erezie eclesiologica din istoria Bisericii. Pururea-pomenitul Mitropolit de Samos, Inalt Preasfintitul Irineu, exprimand pozitia ortodoxa a multor ierarhi, a pus intrebarea: Cum se poate ca ierarhi ortodocsi sa ia parte la o organizatie bisericeasca in care Sfanta Treime este lepadata, participantii cred ca Biserica lui Hristos a fost spulberata in bucatele, ca fiecare erezie este parte a unui intreg, si ca Biserica Ortodoxa din Rasarit este asemenea doar una dintre bucati? Cu adevarat, nu este nici macar unul dintre Sfintii Apostoli si Parinti ai Bisericii, a caror invatatura, viata sau lucrare sa poata fi folosita drept pilda care sa indreptateasca participarea si ramanerea noastra in adunarea nelegiuita a ereticilor, cum este Conciliul Mondial al Bisericilor, si alte asemenea concilii si adunari. Cum radacina ecumenismului a fost si este rea, la fel sunt si roadele lui: caci copacul este cunoscut dupa roade. Ecumenismul exista de aproape un secol, si si-a aratat limpede identitatea, astfel ca putem sa-l judecam cu toata siguranta. Chiar si cei mai constiinciosi aparatori ortodocsi ai ecumenismului sunt ingrijorati de cursul pe care il ia si de fundatura la care a ajuns; ei incearca sa gaseasca diferite cai pentru a preveni plecarea multor Biserici Ortodoxe, un exod care deja a inceput si care este pe cale sa se mareasca, sa se raspandeasca.” Roadele ecumenismului “Multi vorbitori au pomenit despre roadele devastatoare ale dialogurilor teologice si ale participarii noastre la Conciliul Mondial al Bisericilor. Inainte de a prezenta rezultatul dialogurilor teologice, mentionam parerea exprimata de vorbitorii si participantii la conferinta, anume ca de la nasterea si raspandirea miscarii ecumenice si prezenta ortodocsilor in Conciliul Mondial al Bisericilor de aproape 60 de ani, ecumenistii nu au reusit sa intoarca nici macar un singur heterodox la credinta ortodoxa. Dimpotriva, intoarcerile (convertirile) au avut loc in ciuda tendintei care predomina intre ecumenisti, anume ca fiecare sa ramana in confesiunea sa, in vederea asteptatei uniri a bisericilor. Episcopii din Diaspora au refuzat sa primeasca heterodocsi care vroiau sa se intoarca (converteasca) la Biserica Ortodoxa. Pe ce se intemeiaza, atunci, mult-licitata marturie a credintei ortodoxe? Dimpotriva, in loc sa dam marturie pentru adevar, suntem martori ai ereziei si ai inselarii. Din aceasta lunga asociere cu ereticii, unica in istoria noastra bisericeasca, s-a produs o asemenea instrainare a phronem-ei (gandirii, mintii) ortodoxe, incat clericii si teologii semneaza cu usurinta texte care rezulta din dialoguri in care dogmele apostolice si patristice sunt calcate in picioare si incalcate, in care erezia e aratata drept adevar, in care ereticii par sa fie ortodocsi, si botezul si celelalte taine ale lor sunt recunoscute drept autentice. Astfel trecem de la rugaciunea impreuna la comuniunea (partasia) in taine.” Papismul “Dialogul cu romano-catolicii este dezavantajos si pagubitor. Sa incepem cu papismul; s-a aratat ca cei 20 de ani de dialog teologic au inceput prin folosirea unei metodologii fara precedent, care a lucrat de la lucrurile care unesc, mai degraba decat de la cele care despart. Aceasta a avut rezultatul de a-i linisti pe credinciosii Romei, astfel ca ei sa nu caute adevarul in alta parte. De vreme ce, se sustine, nu sunt diferente majore si toti apartin aceleiasi Biserici, clericii papali pot sa justifice adunarile si rugaciunile in comun cu ortodocsii in mass-media, si astfel pot sa incurajeze rusinoasa si necinstita institutie a Uniei printre poporul ortodox, prin care se profita de acesta, in chiar saracia si lipsa lui. Uniatismul, desi raspunzator pentru intreruperea dialogului teologic, continua sa se bucure de sprijin pe diferite cai din partea Vaticanului. Un numar semnificativ de lucrari ale conferintei s-au concentrat asupra activitatii contemporane a Uniatismului, ajungandu-se la concluzia ca Roma nu a abandonat ambitiile prozelitiste si expansioniste in detrimentul Bisericii Ortodoxe, pe care o numeste in chip ipocrit biserica sora. In timpul in care Roma dialogheaza, isi intinde lacom mana asupra turmelor ortodoxe si intemeiaza episcopii si jurisdictii cu scopul de a face prozelitism in jurisdictiile ortodoxe si nu face nici un efort in a-si ascunde dorinta de a dobandi mai multe drepturi asupra Preasfintelor Locuri de Pelerinaj ale Tarii Sfinte. Mai mult, Roma nu a vrut sa accepte condamnarea Uniatismului, care a fost semnata unanim de catre o comisie comuna de teologi ortodocsi si papisti, membri ai Comisiei comune internationale pentru dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano Catolica in timpul celei de a VI-a Adunari a Sesiunii Plenare din Freising, Monaco (1990). Aceasta este o demonstratie a gradului in care respecta si da curs hotararilor oricarui dialog care atinge nazuintele ei. Pentru a scapa in intregime de aceasta condamnare, Roma i-a atras pe ortodocsi la noi discutii asupra acestei chestiuni, la Balamand, Liban (1993), unde Unia a fost achitata si recunoscuta ca legitima cu semnaturile reprezentantilor a noua biserici autocefale si autonome (Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Rusia, Romania, Cipru, Polonia, Albania, Finlanda). Sase biserici au respins metodologia acestui demers (Ierusalim, Serbia, Bulgaria, Georgia, Grecia si Cehoslovacia).” Intelegerea de la Balamand “Cel mai important aspect al intelegerii de la Balamand nu sta in reabilitarea si legitimizarea Uniei, ci in compromisurile serioase in materie de credinta facute de reprezentantii ortodocsi. Pentru prima data, si incalcand nu doar o sfanta si neschimbata traditie patristica, veche de secole intregi, ci chiar si Declaratiile contemporane, teologii ortodocsi au negat ca Biserica Ortodoxa este Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, si au recunoscut ca ea constituie Biserica cea Una impreuna cu Biserica Romano-Catolica, cu care este impreuna-raspunzatoare pentru pastrarea Bisericii in credinciosie fata de iconomia dumnezeiasca. Din aceasta cauza, pastorii ortodocsi si romano-catolici ar trebui sa fie reciproc recunoscuti drept adevarati pastori ai turmei lui Hristos. Mai mult, textul contine o recunoastere reciproca a tainelor, a succesiunii apostolice si a marturisirii credintei apostolice. Dupa intelegerea de la Balamand, in care in esenta a fost semnat un nou tip de Unia, vizitele Papei in bisericile surori ale Romaniei, Bulgariei, Georgiei si Greciei au devenit pe deplin indreptatite. Indreptatita este si acceptarea de catre multi teologi ortodocsi a asa-numitei teologii baptismale a Conciliului II Vatican. Dupa aceasta teorie, botezul savarsit de eretici in afara Bisericii este valid per se. Mai mult, botezul este cel care defineste marginile Bisericii, si nu Biserica este cea care valideaza botezul. Prin botez, toti crestinii, din orice biserica ar face parte, devin membri ai Bisericii lui Hristos. Din aceasta cauza rebotezarea heterodocsilor de catre ortodocsi a fost deja interzisa in textul semnat la Balamand. Totusi, din lucrarile prezentate la Conferinta, cat si din discutiile care au urmat, a fost intarita parerea potrivit careia tainele heterodocsilor sunt invalide si inexistente. Lucrand cu acrivie, acei heterodocsi care vin la Biserica Ortodoxa trebuie sa fie botezati. S-a aratat faptul ca miscarea liturgica, cultivata in cadrul papismului si adoptata de Conciliul II Vatican (1963-1965), a influentat si clericii si teologii ortodocsi. Sub chipul reinnoirii liturgice, aceasta tinteste la unirea ortodocsilor sub Papa dupa exemplul uniatilor. Dupa pregatirea psihologica a acceptarii, aceasta miscare a incercat sa impuna progresiv o inchinare (un cult) care este neutru dogmatic, adica fara referire la dogme, erezii sau sfinti marturisitori, astfel ca noua Unia sa poata fi acceptata de toti. In aceasta lumina poate fi explicat planul propus de o curatare a textelor liturgice.” Ioan BUTIURCA