Ecumenismul, fara masti (I)

In 1972, ieromonahul Serafim Rose (+1982), vestit ascet si scriitor bisericesc din nordul Californiei, publica “Ortodoxia si religia viitorului”, carte in care avertiza asupra primejdiei ecumenismului, in a carui raspandire vedea un pericol de moarte la adresa Ortodoxiei. Parintele Serafim Rose socotea ca eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate bisericile crestine (si chiar pe cele necrestine) intr-o unica Biserica mondiala au rolul de a nimici trairea duhovniceasca in Hristos si de a pregati venirea lui Antihrist. Astazi, roadele miscarii ecumenice se fac simtite tot mai puternic in societatea contemporana, dovada in acest sens fiind si asa-numita saptamana de rugaciune pentru unitatea crestinilor. Cum numarul caderilor de la dreapta credinta creste vazand cu ochii, iar formele pe care acestea le capata sunt din ce in ce mai subtile, consideram utila prezentarea concluziilor conferintei teologice inter-ortodoxe „Ecumenismul: Origini. Asteptari. Demistificare”, desfasurata in 2004 in Tesalonic, Grecia. Ecumenismul 1. Ecumenismul: o creatie a papismului si a protestantismului, care ascunde instrainarea de Adevarata Biserica. “Ecumenismul s-a nascut in sanul Protestantismului la inceputului secolului al XX-lea, ca un efort de redobandire a unitatii pentru o lume protestanta impartita in nenumarate grupari si ramificatii. Ecumenismul nu are absolut nici o legatura cu ecumenicitatea si catolicitatea Bisericii, care este pe deplin pastrata, atat geografic cat si ecleziologic, in Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica, adica Biserica Ortodoxa, care continua sa creada ceea ce a fost crezut „intotdeauna, pretutindeni si de catre toti.” Existenta ereziilor nu neaga nici unitatea, nici ecumenicitatea si nici catolicitatea Bisericii. Biserica continua sa fie una si universala. Erezii si schisme ca „bisericile” „catolice” si protestante ale Apusului sau cele anti-calcedoniene ale Rasaritului nu sunt bisericile locale autentice si legitime ale acelor tinuturi; aceste biserici redobandesc unitatea si catolicitatea, devin adevarate biserici, doar atunci cand sunt reintegrate in credinta si viata Bisericii Ortodoxe Sobornicesti (Catolice), care nu este doar adevarata Biserica, ci si singura Biserica. Prin urmare, de la bunul lui inceput si pana in ziua de astazi, asa-numitul „Conciliu Mondial al Bisericilor”, ca vehicul (purtator) al ecumenismului protestant, este, intr-un adevarat sens ecleziologic, un „Conciliu Mondial al ereziilor si schismelor.” Schisma Papismul s-a indepartat de unitatea si catolicitatea Bisericii la inceputului celui de-al doilea mileniu prin schisma din 1054 si imbratisarea unor erezii precum „filioque”-le si „primatul papal.” Biserica pe atunci ortodoxa a Romei, in care au stralucit multi sfinti, mucenici si marturisitori, a fost trasa in erezie si inselare. Rupta de una si adevarata Biserica, Biserica locala a Romei, fiind captiva a scolasticismului si a nazuintelor lumesti ale papilor, nu numai ca a esuat in a pastra crestinatatea apuseana unita, ci chiar a devenit o sursa de noi erezii si schisme, cum ar fi Reforma protestanta a veacului al XVI-lea in diferitele ei forme, Anglicanismul sau Vechiul Catolicism. Ea a denaturat caracterul teantropic al Bisericii, schimband-o intr-o institutie omeneasca cu stapanire totala asupra credinciosilor, si a dus la „des-crestinarea” si „des-bisericirea” Europei. Vorbitorii si participantii la conferinta au acceptat drept cea mai potrivita definitie a ecumenismului pe cea lasata noua de Cuviosul Parinte Iustin Popovici: „Ecumenismul este numele de obste pentru toate pseudo-crestinismele (crestinismele mincinoase) si pseudo-bisericile (bisericile mincinoase) ale Europei Apusene. Inauntrul lui se gaseste inima tuturor umanismelor europene, al caror cap este papismul. si toate aceste pseudo-crestinisme, toate aceste pseudo-Biserici, nu sunt altceva decat erezie dupa erezie. Dupa Evanghelie, numele lor de obste este panerezie.” Tentativele Incercarile de unire dintre Roma si Constantinopol pe parcursul a cinci secole, de la schisma pana la caderea din 1453 a Constantinopolului in mana turcilor, si toate dialogurile teologice care le-au insotit, au esuat din pricina ca nu erau insotite de adevarata pocainta, de dispozitia de renuntare la inselare si de intoarcere la Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica. Renuntarile si compromisurile in materie de credinta facute pentru infaptuirea unirii, au fost intotdeauna respinse de pururi-veghetoarea si treaza constiinta a turmei credinciosilor. In ciuda scopurilor lumesti si a vaditei manipulari politice, aceste incercari nu au sfarsit niciodata in minimalismul dogmatic, nivelarea sincretista si lumeasca vorbire despre dragoste, cum au facut dialogurile ecumenice ale veacului al XX-lea. A castigat principiul apostolic si patristic care spune ca „nu este loc de compromis in ceea ce priveste credinta”. S-a incercat sa se infaptuiasca prin ecumenismul protestant ceea ce nu s-a reusit vreme de secole de catre papism; si ecumenismul papist, la randul lui, a sprijinit aceste eforturi de la Conciliu II Vatican (1963-1965). Atat papismul cat si protestantismul pierd mereu din prestigiul si autoritatea lor in America, Europa, si in intreaga lume. Prin ecumenism, ele incearca sa se acopere, sa isi ascunda instrainarea lor de una, adevarata Biserica a lui Hristos, sa intareasca cea mai mare erezie eclesiologica ce a existat vreodata; anume, ca Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica nu exista, ca a incetat sa existe, ca toate confesiunile crestine pastreaza aspecte ale Bisericii, asa incat credinciosii lor nu trebuie nici sa se nelinisteasca, nici sa se necajeasca sa caute adevarata Biserica si mantuirea lor. Cauzele 2. Pricinile pentru care se sustine participarea ortodoxa nu corespund adevarurilor lucrurilor, ci sunt gasite mincinoase. Din nefericire, Biserica Ortodoxa, la initiativele nesabuite ale Patriarhiei Ecumenice, a fost implicata inca de la inceput in pan-erezia ecumenismului, cu toate gravele ei urmari soteriologice. Prin bine-cunoscutele enciclice din 1902, 1920 si 1952, Patriarhia Ecumenica a intrat in modus operandi ecumenist, si, intr-adevar, si-a asumat un rol de frunte in cadrul lui. Atitudinea ei apostolica si patristica onorabila impotriva ereziilor si a schismelor a fost radical modificata incepand din 1902 sub presiunea evenimentelor politice mondiale. Intr-adevar, din timpul Patriarhului Athenagoras pana astazi, aceasta a devenit pozitia oficiala a Bisericii din Constantinopol, in care alte biserici autocefale au fost trase putin cate putin, desi cele mai multe dintre ele la inceput au intampinat respectivele initiative cu ezitare si rezerve pana la mijlocul veacului XX. La Conferinta a devenit limpede, din diferitele prezentari si discutii, faptul ca bisericile autocefale nu au fost motivate sa participe la Miscarea Ecumenica din motive duhovnicesti, ci mai degraba din interese politice, sociale si nationaliste. Prin participarea lor, fiecare biserica incerca independent fie sa-si asigure apararea si sprijinul, fie sa evite mania atotputernicei lumi apusene, intocmai dupa cum se intamplase la sinoadele unioniste in timpul cruciadelor si la scurt timp inainte de caderea Constantinopolului. Dialogul Din cauza lipsei unei motivari teologice si duhovnicesti, adevaratul cuvant evanghelic si adevarul mantuitor nu a fost oferit heterodocsilor; desigur, sustinatorii ecumenismului nu vor recunoaste aceasta, desi e adevarat ca intre ei au fost si importante figuri teologice, cu motivari binevoitoare si marturie ortodoxa, mai ales in vremea de inceput a ecumenismului. Exista doua cauze teologice si duhovnicesti care au fost folosite atat in prezent, cat si in trecut pentru a indreptati participarea ortodoxa in dialogurile teologice bilaterale si multilaterale si in asa-numitul „Conciliu Mondial al Bisericilor”: de a arata dragoste fata de heterodocsi si de a marturisi credinta ortodoxa. Cu toate acestea, dragostea nu poate fi despartita de adevar. Cand dialogul dragostei nu este insotit de dialogul adevarului si nu duce la o intalnire si acceptare a adevarului mantuitor cu Hristos si Biserica Lui, el devine o cursa periculoasa care duce la indiferenta sincretista si o despartire de unitatea credintei si comuniunea (partasia) cu Duhul Sfant; el desparte pe om de mantuire. Nimic nu este mai rau decat lipsirea cuiva de mantuire, si singurul lucru care nu poate fi spus, este acela ca aceasta ar fi o fapta de dragoste. Ioan BUTIURCA