Economia iraniana... cu voia lui Allah

Atunci cand presedintele Republicii Islamice vorbeste despre un „complot al strainatatii” pentru ca pretul rosiilor creste, este un semn ca el nu are un control prea bun asupra economiei sale. Iar cand Mahmoud Ahmadinejad invoca Cerul pentru a solutiona „problema carnii si a puiului” – „cu voia lui Allah” - este fiindca, de fapt, el nu controleaza nimic, scriu Jean-Michel Bezat si Yves Mamou, semnatarii unui articol inserat intr-o editie recenta a cotidianului francez Le Monde, citat de Rompres. In Iran, inflatia atinge, oficial, 16 la suta. Cresterea fulguranta a preturilor produselor alimentare provoaca nemultumirea generala si marea amaraciune a saracilor, atrasi de promisiunile candidatului Ahmadinejad din campania electorala prezidentiala din 2005. In 2006, intr-o scrisoare deschisa, 150 de deputati (din 290) i-au cerut sa reduca dependenta fata de devizele petroliere si sa scada cheltuielile publice. In acelasi an, guvernatorul Bancii Centrale a avertizat impotriva derapajului inflatiei si 50 de universitari au facut un apel la presedinte pentru ca acesta sa deschida economia tarii. Ingrijorarea a crescut si mai mult la 21 ianuarie, cand Ahmadinejad a prezentat un buget pe perioada martie 2007-martie 2008, cu cheltuieli in crestere cu 20 la suta. Economia ar rezista, oare, unei inaspriri a sanctiunilor ce o afecteaza? Tara afiseaza, totusi, cativa indicatori buni, gratie afluentei petrodolarilor. „Cresterea economica este sustinuta, balanta comerciala, excedentara, rezervele de devize, importante’’, noteaza economistul Thierry Coville, expert in chestiuni iraniene. Robinetul de subventii Aceasta viziune pozitiva este atenuata de Denis Bauchard, din cadrul Institutului Francez de Relatii Internationale (IFRI): „Aparatul productiv iranian este - in mare masura - nationalizat si nu prea productiv. El creeaza putine locuri de munca, plateste putine impozite, iar drepturi vamale ridicate protejeaza intreprinderile publice foarte lacome de subventii de concurenta straina’’. Datorita celor 2,7 milioane de barili de petrol exportati zilnic, Teheranul a creat un robinet de subventii iesit din comun. Din cele 55 de miliarde de dolari (41,4 miliarde de euro) reprezentand veniturile sale petroliere din 2006 (fata de 23 de miliarde de dolari in 2003), o mare parte a fost redistribuita ca ajutoare pentru locuinte, pentru locuri de munca, pentru paine, orez, medicamente si... pentru benzina. Caci, pentru mollahi, incasarile petroliere sunt mai putin un instrument de modernizare, cat o renta politica. Cine controleaza aceste subventii (15-20 de miliarde de dolari in 2005), adica 11 la suta din produsul intern brut (PIB), are puterea de a fideliza o clientela. Renta energetica finanteaza atat cresterea salariilor unei functii publice excesive si stabilitatea preturilor agricole, cat si imprumuturi fara dobanda pentru tinerii care doresc sa se casatoreasca. Primul beneficiar este, insa, automobilistul. In Iran, pretul litrului de benzina la pompa este cel mai mic din lume: 8 eurocentime! Cum tara importa 40 la suta dintre produsele rafinate pe care le consuma, o parte dintre devizele rezultate din vanzarea petrolului brut sunt cheltuite pentru cumpararea benzinei utile nevoilor interne. Subventiile pentru vanzarile de benzina ar fi de circa zece miliarde de dolari pe an, noteaza Le Monde. Aceasta cifra continua sa creasca, intrucat preturile scazute la pompa determina o contrabanda puternica. Unul dintre sporturile preferate ale iranienilor este revanzarea benzinei in Irak, in Siria, Pakistan sau Afganistan. „Armate de camioane pline cu canistre trec frontierele. Exista o economie frontaliera foarte infloritoare in zonele limitrofe”, subliniaza Farida Adelkhah, cercetatoare in cadrul Centrului de Studii si de Cercetari Internationale (CERI). Agricultorii sunt, si ei, mari beneficiari ai ajutoarelor publice. Potrivit Bancii Centrale din Iran, preturile garantate producatorilor de orez, carne, produse lactate si ajutorul pentru cumpararea de pesticide au reprezentat 2,3 miliarde de euro in 2005. Obiectivul este de a-i oferi consumatorului produse alimentare cu pret scazut. Or, agricultorii isi vand o parte din productie la un pret mai bun la vecinii lor. De aici, si cresterea preturilor in Iran. Cand puterea si-a dat seama ca cheltuielile pentru cumpararea de lamai cresc, a scazut tarifele vamale, pentru a face presiuni asupra producatorilor locali. Drept consecinta, majoritatea acestora au dat faliment. Modelul URSS Cele 4 milioane de cetateni iranieni care traiesc in strainatate (in Europa, Statele Unite ale Americii, Israel...) trimit, in fiecare an, „in tara’’, sute de milioane de dolari din produse imposibil de gasit pe plan intern (medicamente, piese auto...). La Teheran, iPodul difuzeaza ultimele hituri californiene. Austeritatea islamica este temperata de o vibranta economie neoficiala, in care femeile si-au insusit un loc neasteptat: in bazar, ele au monopolul lenjeriei fine si al cosmeticelor. Aceasta intrepatrundere a economiei oficiale cu cea subterana poate continua cu doua conditii: 1) aceea ca pretul petrolului brut sa ramana ridicat pe pietele internationale si 2) aceea ca niciun embargo sa nu penalizeze schimburile Teheranului. Dimpotriva, in cazul in care veniturile petroliere ar scadea ori ar fi impuse sanctiuni draconice, ar aparea riscuri de nemultumire considerabile. Oare Republica Islamica va avea soarta URSS?, se intreaba semnatarii articolului din ziarul parizian. In anii ’70 si la inceputul anilor ’80, Moscova a finantat importurile de bunuri datorita veniturilor din hidrocarburi, inainte ca contrasocul petrolier din 1986 sa o impiedice sa subventioneze economia, contribuind la caderea regimului comunist. Aceasta este teza geografului Roger Stern, de la Universitatea Johns Hopkins. La finele anului 2006, intr-un raport despre Iran prezentat in fata Academiei Americane de Stiinte, el remarca un risc de scadere a veniturilor petroliere legata de o subinvestitie si... disparitia lor in 2015: ‘’Ceea ce iranienii isi fac ei insisi este mult mai rau decat tot ceea ce le-am putea face noi’’, scria el. In criza nucleara cu Teheranul, „soimii’’ (adeptii pozitiei dure) americani prefera sanctiuni imediate, si chiar o interventie militara. Caci, daca se asteapta zece ani, pledeaza ei, este sigur ca iranienii vor detine bomba A (atomica, sau cu fisiune). Le Monde