Eamon De Valera. Artizanul independenţei Irlandei

Născut pe 14 octombrie 1882, la New York, Eamon De Valera a fost liderul mişcării Sinn Fein, implicându-se în lupta pentru independenţa Irlandei. Deşi iniţial nu a vrut să renunţe la activităţile ilegale, Eamon De Valera a dat dovadă de înţelepciune şi s-a arătat deschis unor soluţii noi pentru rezolvarea chestiunii irlandeze. Neobosit artizan al independenţei Irlandei, Eamon De Valera a trebuit să se împace cu ideea că aceasta nu va fi niciodată completă. După crearea statului liber Irlanda, el a încercat fără succes să obţină plecarea englezilor din Ulster şi alipirea Irlandei de Nord la Republica Eire.

Eamon De Valera a fost una dintre cele mai proeminente personalităţi ale secolului trecut, reprezentând pentru Irlanda ceea ce Nelson Mandela a reprezentat pentru Africa de Sud. S-a născut pe 14 octombrie 1882, la New York, având tată spaniol şi mamă irlandeză. La moartea tatălui său, în 1885, a fost luat în Irlanda de către fratele mamei sale, Ned Wheelwright.

Foarte avid de învăţătură, pasionat în special de matematică, Eamon a câştigat o bursă la Colegiul Blackrock din Dublin. După absolvirea Universităţii Regale a Irlandei, Eamon De Valera a fost numit profesor de matematică la colegiul Rockwell şi a început să se implice în politică, militând pentru eliberarea Irlandei de sub dominaţia Marii Britanii. Pe 25 noiembrie 1913, Eamon De Valera s-a alăturat Voluntarilor Irlandezi, care pregăteau o revoltă împotriva englezilor.

La începutul secolului XX, într-o atmosferă din ce în ce mai militarizată, armate paramilitare private (Ulster Volunteer Force şi Irish Volunteers) au făcut marşuri şi antrenamente, iar ostilităţile dintre britanici şi irlandezi au fost evitate doar de izbucnirea primului război mondial şi de amânarea ideii autoguvernării.

Războiul a schimbat totul. Irlandezii au negociat cu guvernul de la Londra participarea lor la luptele de pe continent. 20.000 de irlandezi conduşi de John Redmond, liderul Partidului Parlamentar Irlandez, au acceptat să lupte sub coroana reginei în schimbul promisiunii că vor primi statutul de autonomie politică.

Pe 24 aprilie 1916, irlandezii naţionalişti au declanşat o insurecţie armată, au cucerit câteva puncte strategice din Dublin şi au declarat republica. Răsculaţii au citit o proclamaţie prin care declarau independenţa Irlandei. Acest fapt s-a petrecut şi datorită faptului că irlandezii considerau că, din cauza războiului, riposta britanică va fi una foarte slabă.

Englezii angajaţi în primul război mondial au văzut în această insurecţie un pumnal înfipt în spatele lor. Irlandezii voiau să-şi reafirme revendicările naţionale, din moment ce „Home Rule”, care acorda autonomie internă Irlandei, a fost amânată sine die. Guvernul de la Londra a alocat o forţă însemnată pentru a dispersa rebeliunea. 16.000 de militari au fost trimişi în insulă. Represiunea a fost atât de violentă, încât evenimentele au fost botezate „Paştele însângerat”. Adevărul este că acţiunea rebelilor nu a fost populară, la vremea respectivă, nici măcar în rândurile irlandezilor. De abia peste câţiva ani, acţiunea lor a fost glorificată. 

Cert este că mişcarea separatistă a fost decapitată. Printre şefii insurgenţilor, se afla şi un bărbat de treizeci şi patru de ani: Eamon De Valera. Graţie dublei sale cetăţenii, americană şi britanică, acesta a reuşit să scape în ultima clipă de condamnarea la moarte. Sentinţa a fost comutată într-o pedeapsă cu închisoarea. A fost eliberat în cadrul amnistiei din anul 1917. La data respectivă, mişcarea irlandeză Sinn Fein („Noi înşine”) părea să fie singura mişcare legitimă. De Valera a fost ales în fruntea ei în octombrie 1917.

În 1918, Eamon De Valera a fost reţinut din nou pentru activitatea sa în cadrul partidului Sinn Fein, dar a evadat din închisoarea Lincoln şi a petrecut doi ani ca luptător de gherilă în Armata Republicană Irlandeză. A devenit principalul adversar al lui William Cosgrave, preşedintele Consiliului Executiv al Statului Liber, în perioada 1922-1932.

Din iunie 1922 până în mai 1923, războiul civil a avut rolul de a nuanţa atitudini şi de a determina alianţe politice de-a lungul multor decenii.

După încheierea primului război mondial, chestiunea irlandeză s-a transformat într-un război de independenţă. De Valera a susţinut cauza republicii irlandeze proclamate după „Paştele însângerat” şi partidul său a câştigat alegerile din decembrie 1918. Deputaţii mişcării Sinn Fein au constituit, la iniţiativa lui De Valera, un Parlament irlandez clandestin, aşa-numitul Dail Eireann, la 21 ianuarie 1919.

La 5 aprilie 1919, De Valera a fost numit premier al guvernului irlandez, acesta nefiind însă recunoscut de britanici. Iniţial, De Valera a luat parte la negocierile cu guvernul britanic condus de Lloyd George, dar a părăsit tratativele, scandalizat de pretenţiile englezilor. În 1920, cabinetul de la Londra a decretat Legea Marţială, permiţând executarea membrilor IRA prinşi de autorităţile britanice. Englezii au trimis în insulă celebrii Black and Tans, divizii auxiliare şi personal militar englez. Până în iulie 1921, numeroşi radicali irlandezi au fost arestaţi. Trupele Black and Tans, recunoscute pentru duritatea lor, au ucis mulţi irlandezi prin mijloace extreme, inducând un sentiment de teroare în sânul comunităţii catolice. Războiul civil a însemnat un cumul de atrocităţi, provocate de ambele părţi.

Tratatul de la Londra, din 6 decembrie 1921, a fost semnat de autorităţile engleze şi naţionaliştii irlandezi reprezentaţi de Michael Collins şi Arthur Griffith, fără acordul lui De Valera. Şi astfel, Irlanda a fost împărţită în statul liber Irlanda, cu statut de dominion, şi Irlanda de Nord, parte componentă a Marii Britanii. 26 de regiuni au format Statul Irlandez Liber, care avea statut de dominion britanic.

Profund decepţionat de statutul de dominion şi mai ales de divizarea insulei, De Valera le-a reproşat semnatarilor că au cedat prea uşor. Influenţa sa a scăzut considerabil. Sinn Fein s-a scindat între partizanii şi adversarii tratatului semnat. După ratificarea acestuia din urmă de către Parlamentul clandestin irlandez în 1922, De Valera a demisionat de la preşedinţia-fantomă a Republicii Irlanda. Războiul de independenţă s-a transformat într-un război civil. Aproximativ 3.500 de oameni au murit în timpul acestui război. Războiul civil s-a concentrat în zona viitoarei capitale, Dublin, şi în sudul provinciei Munster. În Irlanda de Nord şi zona Belfastului, IRA s-a mulţumit să-i apere pe catolici de agresiunile protestante şi de intervenţiile, uneori brutale, ale forţelor militare engleze.

De Valera şi-a dat seama că violenţa nu duce la nici un rezultat şi a cerut să fie depuse armele în mai 1923. În 1926, a creat un nou partid, Fianna Feil („Soldaţii destinului”), care s-a bucurat de o audienţă din ce în ce mai mare, câştigând alegerile din februarie 1932. De Valera, devenit prim-ministru al statului liber Irlanda, şi-a propus să desfacă şi ultimele legături care uneau Irlanda de Sud cu Anglia. Într-o primă etapă, el s-a angajat într-un război economic, apoi a elaborat o nouă Constituţie a Irlandei de Sud. Statul liber din 1921 a cedat locul Republicii Eire, iar dominionul a devenit stat asociat cu Commonwealth, în 1937. În primii douăzeci de ani după obţinerea independenţei, instituţiile statului au fost consolidate şi s-a stabilit o tradiţie de stabilitate politică.

De Valera nu a uitat, însă, Irlanda de Nord, iar noua Constituţie preciza că „...teritoriul naţional cuprinde Insula Irlanda în întregime, insulele acesteia şi apele teritoriale.” Voinţa liderului naţionalist a rămas aceeaşi, chiar dacă metodele la care a recurs au fost altele. Astfel, în timpul celui de-al doilea război mondial, el a refuzat intrarea ţării sale în război de partea Aliaţilor. Neutralitatea a însemnat şi interdicţia de acces, pentru flota britanică, în anumite baze navale. Constituţia din 1937 şi Legea din 1948 a Republicii Irlanda au rupt ultimele legături formale ale Irlandei cu Marea Britanie.

După război, englezii au întârziat admiterea Irlandei în Organizaţia Naţiunilor Unite, dar au permis punerea unor baze temeinice pentru independenţă. Uzura puterii este motivul pentru care Rianna Feil a pierdut alegerile din 1948, aşa că nu De Valera a fost cel care a proclamat independenţa Republicii Irlanda în noiembrie, acelaşi an. El refuzase de altfel să facă acest gest, considerând că republica nu are sens decât într-o Irlandă unificată. Resemnându-se, a votat, totuşi, pentru proiect.

Eamon De Valera a revenit la putere între anii 1951 şi 1954, apoi din nou în 1957. De Valera avea deja şaptezeci şi cinci de ani. La 30 ianuarie 1972, trupele britanice au ucis treisprezece militanţi catolici în „Duminica însângerată”, la Londonderry. În 1973, la scurt timp după ce Republica Eire a aderat la Piaţa Comună, bătrânul lider al Partidului Fianna Feil s-a retras într-o mănăstire. La moartea sa, survenită la 29 august 1975, la Dublin, independenţa Irlandei era deja o realitate politică, lăsându-i însă gustul amar al unităţii încă nerealizate.

Trei dintre cele nouă comitate ale Ulsterului, vechea provincie istorică irlandeză, fac parte din Republica Irlanda: Donegal, Cavan şi Monaghan. Celelalte şase, Antrim, Armagh, Derry, Down, Fermanogh şi Tyrone, fac parte din Irlanda de Nord şi aparţin astfel de Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

Sinn Fein este un partid politic irlandez, fondat în 1905 din aripa cea mai radicală a mişcării naţionaliste, care a constituit braţul politic al IRA, luptând pentru unificarea Irlandei într-o republică democrată şi socialistă. Originile IRA se află în anii sfârşitului de secol XIX. Din diferite societăţi secrete, s-au născut acele frăţii ori asociaţii ale militanţilor agrarieni irlandezi. Începutul noului veac a consfinţit trecerea la acţiune. În America, Frăţia Feniană şi-a format propriile regimente paramilitare pe care le-a numit IRA, aceasta fiind prima menţionare a acronimului.

În 1996, Sinn Fein a dobândit primul său loc în Parlamentul de la Dublin şi două locuri în Camera Comunelor de la Londra. Până la acel moment, a avut parlamentari doar în Republica Eire, refuzând, însă, întotdeauna să le ocupe. În 1997, primul ministru Tony Blair i-a invitat oficial pe reprezentanţii irlandezi la convorbiri pentru a rezolva chestiunea nord-irlandeză, după ce a obţinut depunerea necondiţionată a armelor de către IRA.

Acordurile din aprilie 1998, cel puţin teoretic, au pus capăt violenţelor interconfesionale din ultimii treizeci de ani. Din rândurile principalei forţe paramilitare catolice, IRA, s-au desprins mai multe grupări care au refuzat compromisul istoric, militând pentru idealul unic pur şi dur al mişcării republicane irlandeze: unificarea necondiţionată a Irlandei. Purtătorul de cuvânt al Real IRA (RIRA) a declarat că „Forţele Coroanei, instalaţiile militare şi civile, interesele şi infrastructura britanică din Irlanda de Nord vor continua să fie supuse atacurilor Armatei republicane Irlandeze. Provocarea majoră pentru mişcarea republicană rămâne înlăturarea prezenţei britanice, care violează suveranitatea noastră.”