„Duminica însângerată” şi începutul revoluţiei ruse

 „Duminica însângerată” a fost un incident petrecut pe 22 ianuarie 1905 (9 ianuarie conform calendarului iulian folosit la acea vreme în Imperiul ţarist), în timpul căruia demonstranţii paşnici, neînarmaţi, care doreau să înmâneze o petiţie ţarului Nicolae al II-lea au fost împuşcaţi de gărzile imperiale în Sankt Petersburg. Mulţi istorici consideră că evenimentele „Duminicii însângerate” au fost scânteia care a declanşat revoluţia rusă din 1905.

În anul 1905, revoluţia din Imperiul ţarist a început ca o mişcare grevistă, un eveniment destul de comun în Rusia acelei perioade. Situaţia muncitorilor era foarte grea, fiindcă, în general, patronii ignorau numeroasele legi promulgate la sfârşitul secolului al XIX-lea privind reducerea zilei de lucru şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. De la bun început însă cererile greviştilor au sugerat că protestele aveau deja şi o dimensiune politică. Greva a început în uriaşa fabrică de muniţii Putilov din Sankt Petersburg şi, până la sfârşitul săptămânii, s-a extins în alte câteva fabrici.

Greviştii cereau ziua de muncă de opt ore, mărirea salariilor şi desfiinţarea impozitelor indirecte, dar în acelaşi timp şi transferul terenurilor agricole în mâinile ţărănimii şi convocarea unei adunări care să se bazeze pe dreptul la vot universal şi egal. După nici o săptămână, un grup numeros de demonstranţi s-a hotărât să-şi prezinte protestele înaintea ţarului, în cadrul unui marş paşnic spre Palatul de Iarnă. 

Marşul a fost organizat de preotul Gapon, un agent provocator, aflat pe statele de plată ale Ohranei, poliţia secretă ţaristă. Evenimentele din „Duminica însângerată” au reprezentat o greşeală grosolană din partea regimului ţarist. În ciuda consecinţelor acestor acţiuni, ţarul nu a fost niciodată considerat răspunzător pentru aceste evenimente, la vremea protestului acesta nefiind în capitală.

Preotul Gheorghi Gapon a fost fondatorul Uniunii muncitorilor din fabricile şi uzinele ruseşti, o organizaţie înfiinţată şi sponsorizată de poliţie, gândită să abată nemulţumirile populaţiei de la activităţile revoluţionare. La sfârşitul lunii decembrie, a izbucnit o mişcare grevistă la Uzinele Putilov. Greve de sprijin au izbucnit şi în alte fabrici, ridicând numărul protestatarilor la aproximativ 80.000 de oameni. Până pe 8 ianuarie, oraşul a ajuns să fie lipsit de electricitate şi ziare. Toate zonele publice au fost declarate închise.

Părintele Gapon a organizat o procesiune paşnică a muncitorilor către Palatul de Iarnă, cu scopul declarat de a înmâna o petiţie ţarului în acea duminică. Deşi fusese prevenit să nu înceapă deplasarea, Gapon nu a ţinut cont de avertismente. Au fost aduse trupe care au înconjurat palatul şi au ocupat şi alte puncte de importanţă strategică din oraş. Ţarul, indiferent de evenimentele care se precipitau în oraş, a părăsit capitala pe 8 ianuarie, îndreptându-se spre Ţarskoe Selo.

În duminica hotărâtă, muncitorii grevişti şi familiile lor s-au adunat în şase puncte ale oraşului. Protestatarii, cu icoane în mâini, cântând imnuri religioase, s-au îndreptat către Palatul de Iarnă, fără să fie împiedicaţi de poliţie. Demonstranţii au plasat femeile şi copiii în mod deliberat în fruntea coloanelor pentru a preveni atacul militarilor. Pichetele militare amplasate lângă palat au tras mai multe focuri de avertisment, după care au tras direct în mulţime. Gapon a fost împuşcat în apropiere de Poarta Narva. Aproximativ 40 de persoane din preajma lui au fost ucise, dar preotul a fost doar rănit. Represiunea a fost executată de cazacii conduşi de Marele Duce Vladimir.

Numărul exact al victimelor nu este cunoscut. Oficialii guvernului au declarat că au fost ucişi 96 de demonstranţi şi alţi 333 au fost răniţi. Surse antiguvernamentale pretindeau că au fost peste 4.000 de morţi. Surse neutre au apreciat că au existat aproximativ 1.000 de răniţi şi morţi, atât datorită tirului militarilor, cât şi datorită busculadei stârnite de panica celor care au încercat să se salveze cu fuga.

Mişcarea grevistă a continuat în lunile următoare, în ciuda tentativei nereuşite a unei comisii guvernamentale de a stabili cauzele nemulţumirii muncitorilor.

Ţarul Nicolae al II-lea a descris evenimentele ca fiind „dureroase”. Zvonurile despre incident s-au răspândit în tot oraşul, izbucnind revolte şi jafuri. Organizaţia lui Gapon a fost desfiinţată, iar părintele a părăsit rapid ţara.

S-a reîntors din străinătate în octombrie, lună în care a fost asasinat de Organizaţia Combatantă a partidului eserilor, fiind învinuit de colaborare cu poliţia secretă.

Până în octombrie, greva s-a întins printre muncitorii feroviari ruşi, pe principalele legături ferate dintre Moscova şi oraşele mai îndepărtate spre est şi sud, precum Kursk şi Kazan. În 120 de localităţi au avut loc greve în masă, cu mii de protestatari ieşiţi pe străzi pentru a cere convocarea unei Adunări Extraordinare.

Începând cu 13 octombrie, câteva fabrici din Sankt Petersburg au început să aleagă reprezentanţi pentru un nou consiliu (soviet) al deputaţilor muncitorimii. Între timp, regimul ţarist acceptase şovăielnic înfiinţarea unui parlament de stat (Duma) care să deţină autoritatea legislativă. Duma urma să cuprindă reprezentanţi ai moşierilor şi proprietarilor de fabrici, iar mujicii urmau să primească o optime din locuri. Muncitorii nu căpătau însă drepturi electorale, deoarece nu deţineau proprietăţi. În felul acesta, legea iniţială a opus chiar forţele care iniţiaseră greva.

Pe 17 octombrie, când nemulţumirea muncitorilor a atins apogeul, Nicolae al II-lea a fost de acord cu libertatea de expresie şi întrunire, alături de un parlament care să deţină autoritatea reală, iar concesia a fost intitulată „Proclamaţia din octombrie”. Peste alte două zile, ţarul a acceptat de asemenea înfiinţarea unui Consiliu de Miniştri sub preşedinţia lui Witte.

În perioada revoluţiei din 1905 s-au constituit încă două partide politice: cadeţii şi octombriştii, care erau organizaţii politice limitate; în 1905 formau principalele partide într-o perioadă în care direcţia evenimentelor nu era foarte clară.

Spre deosebire de greva generală şi de protestele în masă, Revoluţia rusă din 1905 s-a desfăşurat într-un interval scurt de timp, chiar la sfârşitul anului, când elemente mai radicale au încercat să-i unească pe muncitorii şi mujicii cei mai nemulţumiţi. Proclamaţia ţaristă a fost folosită ca scânteie pentru numeroase mitinguri şi demonstraţii împotriva autocraţiei în oraşele mari ale imperiului.

Pe 18 octombrie, Comitetul Central al Partidului Social-Democrat al Muncii din Rusia a denunţat Proclamaţia ca fiind o trădare a maselor proletare. Era într-adevăr un document periculos pentru mişcarea revoluţionară, întrucât ameninţa să-i împartă pe protestatari în cei satisfăcuţi şi cei care căutau revoluţia completă.

Evenimentele revoluţiei din 1905 s-au desfăşurat cu rapiditate. Pe 25 octombrie, marinarii din baza navală Kronstadt au declanşat o revoltă şi au fost arestaţi de autorităţi. Procesul care a urmat la Sankt Petersburg a dus la o grevă generală în capitală, la 2 noiembrie. Pe 11 noiembrie, a început revolta marinarilor din flota Mării Negre. Până pe 8 decembrie, greva se extinsese, angrenând peste 150.000 de muncitori. Protestele s-au stins însă la fel de repede pe cât au apărut, în principal din cauza lipsei de unitate dintre demonstranţi. Elementele moderate

s-au mulţumit cu oferta unei adunări legislative, în timp ce revoluţionarii doreau răsturnarea regimului, exproprierea terenurilor agricole în favoarea ţăranilor şi transformarea Rusiei în republică; revendicări care, la momentul respectiv, au fost considerate nerealiste şi înspăimântătoare de majoritatea negustorilor şi moşierilor.

În pofida prezenţei lui Troţki în capitală, revoluţia din 1905 a fost, în esenţă, lipsită de conducători. Nu a existat nici un lider care să aibă o viziune asupra direcţiei în care ar fi trebuit să se îndrepte protestele, ori care să fie pregătit să ofere el însuşi direcţia necesară. Pe de altă parte, indiferent care au fost urmările pe termen scurt, evenimentele din 1905 au subminat serios autocraţia ţaristă a Romanovilor. O consecinţă avea să fie Duma - o arenă în care potenţiali oratori se puteau dezlănţui împotriva exceselor dăunătoare ale ţarismului. În plus, avea să dăinuie tradiţia grevei generale, o ameninţare mereu latentă, gata să izbucnească atunci când situaţia economică devenea sumbră.

Anul 1905 a însemnat, de asemenea, o lecţie pentru revoluţionari, iar organizarea sovietului a arătat că proletariatul era pregătit să recurgă la propriile mijloace dacă noua legislatură nu-i putea satisface cererile. La rândul său, familia ţarului a pierdut credibilitate după „Duminica însângerată”, care a creat impresia unei distanţări şi îndepărtări de mase. Până atunci, se crease impresia unei legături între ţar şi masa de muncitori pauperi şi ţărani, de unde şi naivitatea cu care petiţia fusese adresată direct lui Nicolae al II-lea. Pe moment, părea că ţarul a evitat un dezastru uriaş pentru monarhie.

Revolta de pe Potemkin

Un eveniment care a devenit faimos a fost revolta de pe cuirasatul „Potemkin”, imortalizată într-un film de regizorul sovietic Serghei Eisenstein, care a avut loc la Odessa, la mijlocul lunii iunie. Mateloţii au refuzat să mănânce carnea stricată care le fusese servită, au preluat conducerea navei şi au ridicat steagul roşu. Cuirasatul a bombardat Odessa, apoi s-a întors pe Marea Neagră. Lipsiţi de combustibil, răsculaţii au acostat în România şi s-au predat autorităţilor locale.

Iniţial, autorităţile româneşti au refuzat să acorde vasului dreptul de a se aproviziona şi au avut loc negocieri. Autorităţile româneşti au trebuit să suporte şi presiunile diplomaţiei ruseşti care încerca să blocheze orice posibilitate de scăpare pentru marinarii de pe vas. La 8 iulie, 750 de marinari răzvrătiţi au debarcat în Constanţa. Vasul trebuia predat autorităţilor române. Marinarii ruşi au primit cetăţenie română.

În urma „Proclamaţiei din octombrie” s-a constituit partidul Uniunea lui 17 octombrie. Membrii acestuia, octombriştii, reprezentau o grupare bogată de negustori şi moşieri, condusă de M.V.Rodzianko şi A.I.Gucikov. Cel din urmă, un bancher binecunoscut dintr-o prosperă familie moscovită, avea să se impună ca lider principal. În primii ani de existenţă, partidul a atras 75.000 de membri (fiind astfel mai mare decât partidul cadeţilor), optând pentru un sistem monarhist mai conservator, deşi existenţa partidului servea, aparent, pentru a se asigura că regimul adera la concesiile făcute în Proclamaţia sa. Partidul cuprindea pe unii dintre cei mai proeminenţi moşieri, ca D.N.Şipov.

Partidul cadeţilor a exploatat faptul că Witte căuta susţinere liberală pentru guvern, încercând să producă o ruptură între grupările dispuse la compromis şi elementele revoluţionare mai îndârjite. La sfârşitul lunii octombrie, mai mulţi lideri ai cadeţilor, printre care istoricul P.N.Miliukov, au participat la discuţii cu guvernul. Obiectivul cadeţilor era ca liderii partidului să fie invitaţi să facă parte din guvern, o perspectivă care a început să pălească în timp. La mijlocul lunii octombrie, cadeţii au organizat un Congres Extraordinar în Moscova, care a unit obiectivele a două organizaţii: Uniunea Eliberării şi Uniunea Constituţională Zemstvo.

Deşi erau un partid relativ mic, cadeţii şi-au păstrat influenţa mulţi ani, din rândurile lor făcând parte membri ai aristocraţiei moşiereşti şi ai inteligenţiei liberale, dar şi academicieni. Lumina călăuzitoare a partidului a fost Miliukov. Cadeţii doreau o monarhie constituţională (apropiată de modelul britanic), libertatea întrunirilor şi a presei, sufragiu universal şi înfiinţarea unei Dume care să exercite un control real asupra guvernului. Obiectivele lor erau radicale pentru anul 1905, iar statutul important al membrilor lor în viaţa publică era o garanţie că partidul nu putea fi ignorat. Polarizarea ulterioară a vieţii politice în Rusia i-a îndepărtat însă treptat pe cadeţi de tendinţele şi mai radicale ce au urmat înfrângerilor militare din primul război mondial.