Duminica a XXI-a de peste an Poarta cea ingusta

Cel mai mare pedagog din toate timpurile, Isus din Nazaret, cand vrea sa-si instruiasca ucenicii, intotdeauna trece de la nivelul curiozitatii la acela al intelepciunii, care slujesc imparatiei lui Dumnezeu. Odata Isus a fost intrebat: Cand va veni sfarsitul lumii? Isus nu zice cand va veni, ci spune cum vor trebui sa se pregateasca oamenii la reintoarcerea Domnului si cum sa-L astepte... In Evanghelia de azi auzim cum apostolii il intreaba pe Isus cati oameni, multi sau putini, se vor mantui? Raspunsul lui Isus deplaseaza atentia de la cati la cum se mantuiesc. Intrebarea apostolilor ne face curiosi si pe noi, ucenicii de astazi, care suntem confruntati cu aceleasi probleme. Si ce spune Isus legat de aceasta? Spune doua lucruri: unul negativ, care nu este suficient pentru mantuire, si unul pozitiv. Nu este de folos, adica este insuficient pentru mantuire faptul de a apartine unui popor, unei anumite rase, traditii sau institutii, chiar daca este poporul din care provine Mantuitorul. De aceea El spune evreilor: „Voi o sa-mi spuneti: noi am mancat si am baut impreuna cu tine, si in ulitele noastre ai invatat...Insa eu voi spune: nu va cunosc...” Cu alte cuvinte, pentru mantuire nu este suficient numai simplul fapt ca am auzit ceva despre Cristos, ca suntem catolici, suntem botezati, ca ne facem de multe ori semnul crucii, sfintim pastile, ne ingroapa preotul... Toate acestea nu sunt suficiente. Tocmai de aceea Isus ne obliga la ceva pozitiv, la ceva mai mult, si de aceea El vorbeste despre poarta cea stramta care asigura cu adevarat mantuirea. Isus ne spune clar ca mantuirea nu poate fi un oarecare titlu de posesiune, ci un angajament personal. Spre vesnicie poti merge pe doua cai: una larga si comoda, care te duce la pierzare...alta ingusta si incomoda, care te duce la fericire...una e calea vietii si alta a mortii. Calea vietii apartine dragostei fata de Dumnezeu si fata de aproapele, a binecuvantarii pe cel care te injura, a infranarii dorintelor trupesti, a iertarii, a sinceritatii si, mai ales, a practicarii credintei. Calea mortii apartine, din contra, violentei, ipocriziei, minciunii, opresiunii, intolerantei, invidiei, desfranarii, lipsei de a da marturie despre Cristos prin nepracticarea credintei... Calea celor nelegiuiti este larga doar la inceput, dar, pe masura ce se inainteaza pe ea, aceasta devine tot mai stramta si mai spinoasa pentru ca, in cele din urma, sa se termine intr-o prapastie fara iesire...in disperare. Calea celor drepti este ingusta, incomoda la inceput, insa mai apoi devine o adevarata magistrala via regia, pentru ca pe aceasta cale se afla bucuria resemnarii, linistea omului modest, satisfactia omului cumpatat. In realitatea zilei de azi, admonitia si avertizarea lui Cristos sunt foarte actuale pentru ca evidentiaza doua moduri de a fi ale Bisericii. Isus scoate la lumina doua categorii de crestini: - Cei care se cred feriti de orice primejdie numai prin simplul fapt ca apartin Bisericii, ca au fost botezati sau pentru ca isi boteaza copiii... sau pentru ca discuta adesea despre religie cu prieteni si cunoscuti, dar nu practica credinta. - Si acei crestini care isi traiesc cu adevarat credinta, cei care se roaga, cei care ajuta Biserica, cei care fac un oarecare efort pentru raspandirea credintei, cei care fac gesturi de caritate sau cei care isi dau toata silinta de a-si iubi aproapele si practica credinta. Un lucru trebuie sa fie clar si anume ca lupta pentru cucerirea raiului nu este o oarecare etapa, o calificare, un sezon, ci este si trebuie sa fie permanenta, pana la moarte. De aceea Isus nu vorbeste despre cei care se mantuiesc, ci numai despre cei care se afla pe calea mantuirii. Insa, cel mai important este harul si iubirea infinita a lui Dumnezeu. Aceasta iubire este imensa iar pentru noi, oamenii, reprezinta cea mai mare taina. Ar fi o judecata gresita de a crede ca numai acel numar mic de crestini practicanti si zelosi se vor mantui, iar toti ceilalti se vor pierde pentru vesnicie. Dumnezeu judeca altfel. Scris este: „Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca”. (1Tim. 2,4) Daca Dumnezeu vrea mantuirea tuturor oamenilor, atunci sunt probleme numai cu cei care refuza mantuirea oferita. Problema mantuirii era dificila si pentru apostoli, care intreaba: Daca asa este, atunci cine va fi mantuit? Iar Isus raspunde: „Ceea ce este cu neputinta la oameni, este cu putinta la Dumnezeu”. (Lc. 18,16). Ne mai lamureste si Sfantul Paul care vorbeste despre un oarecare foc care va dovedi cum este soarta fiecaruia. Ce anume inseamna acest foc nu stim. Probabil este vorba despre purgator care nu este altceva decat ultima ocazie de curatire si de recunoastere a propriilor greseli. Deci tot va trebui sa trecem prin poarta cea stramta. Cuvantul Domnului ne lasa astazi cu doua sentimente deosebite: - unul este frica mantuitoare si gandul la cat de actuala si de serioasa este problema mantuirii - altul este un sentiment de bucurie, gandindu-ne cat de mare este vointa lui Dumnezeu de a ne mantui cu orice pret. Heinrich Francisc