Duminica a XX-a de peste an Focul suferintei si al dragostei

Ni se propune astazi o tema dureros de reala care suna anacronic in lumea de azi, intr-o lume care vrea sa auda numai de placeri, bani si comoditate chiar si cu pretul pierderii sufletului. In Evanghelia de azi putem auzi destul de clar si categoric ca a-L urma pe Cristos nu este o comoditate, ci este o lupta, incordare, nonconformism, adica o daruire totala cauzei Lui. Am auzit cu totii ce a zis Isus: „Am venit sa aduc foc pe pamant si cat de mult doresc ca sa se aprinda. Am un botez cu care trebuie sa fiu botezat si cat de mult doresc sa se indeplineasca...” Ce este acest foc si acest botez? Nu poate fi altceva decat un lucru care te arde, care te curata, care te transforma. E vorba despre patima si iubirea lui Cristos. El a trecut prin amandoua. El a cunoscut suferintele crucii si dragostea prin care a acceptat suferinta. Pe cruce, Isus a fost cufundat pana la gat in valul suferintei, si al incercarilor pentru ca, de pe cruce trebuia sa izvorasca o baie purificatoare a tuturor pacatelor. Tot despre cruce si suferinta Isus zice: „Cand voi fi ridicat de la pamant (pe cruce) ii voi atrage pe toti la mine!” In primul rand, Isus zice: „Am venit sa aduc foc pe pamant”. Isus exprima, prin aceasta imagine, mesajul iubirii si al mantuirii oferit oamenilor pentru ca sa inflacareze inimile de iubire fata de Dumnezeu si fata de aproapele, capabil sa distruga raul si sa opereze o radicala purificare a sufletelor. Aceasta era misiunea lui Cristos. In Vechiul Testament, focul lui Dumnezeu inseamna pedeapsa si judecata severa. Dupa venirea lui Cristos, pedeapsa, raul nu poate fi decat urmarea logica a refuzului iubirii oferite de Cristos tuturor oamenilor. Cine refuza iubirea, refuza mantuirea. In al doilea rand, Isus zice: „Cat de mult doresc ca acest foc sa se aprinda!” Isus doreste ca acest foc sa incinga fara intarziere lumea. Putem zice ca aceasta arzatoare dorinta a Mantuitorului trebuie sa fie si a noastra. Trebuie sa acceptam orice suferinta, abnegatie, orice sacrificiu pentru mantuirea sufletului nostru. Nu putem ramane indiferenti si pasivi atunci cand soarta noastra vesnica este in pericol. Trebuie sa luptam pentru cucerirea raiului. Viata crestina nu este o etapa comoda in care totul merge de la sine, totul se desfasoara pasnic, ci este un fel de razboi impotriva a tot ceea ce ne impiedica pe acest drum spre viata vesnica. Nu exista mantuire fara rugaciune, fara sacramente, fara liturghia duminicala, fara Biserica. In al treilea rand, Isus doreste ca acest foc al iubirii si al suferintei din cauza credintei noastre sa arda si in inimile noastre. Acest foc a fost aprins in momentul Botezului nostru. Atunci, prin parintii si nasii nostri, am facut promisiunea ca vom pastra acest foc in suflet. Mai tarziu, dupa ce am invatat notiunile elementare ale credintei – la prima impartasanie – acest foc a mai fost alimentat de Painea Vietii Vesnice. Iar, mai tarziu, atunci cand am primit sacramentul Confirmatiunii, la varsta adolescentei, in fata episcopului am confirmat si noi, in mod constient, ca vrem sa fim crestini. Ce s-a intamplat cu aceasta promisiune, cu acest angajament, cu acest zel inflacarat??? E o intrebare capitala! Noi stim ca un foc se poate stinge, poate fi acoperit cu pamant sau cu cenusa ca si cum nici n-ar fi fost. Aceasta este o situatie precisa, in care focul Duhului Sfant si al dragostei lui Dumnezeu de a face ceva pentru mantuirea sufletului se afla in multi crestini, ingropat si invizibil, care nu alimenteaza niciun fel de marturie, nu produce nicun fel de bucurie. Sa ne gandim numai la cei din jurul nostru, la cei care sunt sange din sangele nostru, care s-au indepartat de credinta si nu sunt in stare sa faca nici cel mai mic efort pentru mantuirea sufletului. Poate ca nici nu sunt constienti ca au un suflet nemuritor. In ceea ce priveste duhul unui astfel de om, ni se ofera aceeasi scena pe care a contemplat-o, pe vremuri, profetul Ezechiel: „Am vazut o campie plina cu oase uscate.” (Ez. 37, 1-2) Ce avem de facut? Trebuie acceptate indemnurile Sfantului Paul: „Innoiti-va in duhul mintii voastre si imbracati-va cu omul cel nou”. (Ef. 5.14) „Desteapta-te, tu care dormi... scoala-te din morti si Cristos te va lumina”. (Ef. 5.14) Deci doua imagini: reinnoirea si trezirea. Aceste doua lucruri sunt prezente intotdeauna in viata Bisericii de 2000 de ani. Au fost epoci cand lumea a crezut ca Biserica lui Cristos este deja moarta. Sa ne gandim la acei ani cand pe treptele Bazilicii Sfantului Petru din Roma crestea iarba si era loc de adapost pentru capre; dar apoi Biserica a inviat din morti. Sau sa ne gandim la Abraham care, pe vremea aceea, era singurul om din lume care il cunostea pe Dumnezeu adevarat. Vedeti de ce zice Cristos: trebuie sa stim a citi din semnele timpului nostru! Probabil noi traim acea epoca cand Dumnezeu se multumeste cu acele focuri mici care mai ard ici-colo in viata credinciosilor constienti. Dar datoria noastra nu este sa devenim pesimisti, ci trebuie sa ne mobilizam, trebuie sa ne straduim ca focul adus de Cristos sa arda tot mai mult in suflet. Cand Sf. Parinte Ioan Paul al II-lea a vizitat Franta, a trebuit sa spuna francezilor, care odinioara au fost numiti „primii nascuti ai Bisericii”, poate cele mai dure cuvinte ale pontificatului sau: Franta, ce ai facut cu botezul tau??? Intr-o zi si noi vom fi intrebati. Ne va intreba Cristos. Sa ne ducem acasa cu aceste ganduri: viata crestineasca este aceea care cere lupta, care trebuie reaprinsa. Heinrich Francisc