Duminica a XV-a de peste an Samariteanul milostiv

Din gura lui Isus am auzit astazi o povestire miscatoare: parabola samariteanului milostiv. Multi s-au intrebat si se mai intreaba daca aceasta parabola este numai o simpla pilda sau chiar o intamplare adevarata? Un lucru este cert: in parabola samariteanului milostiv se ascunde nu numai o mica istorioara, ci o istorie mare – cat este lumea de mare – se ascunde istoria omenirii intregi. Clement din Alexandria intreba: „Cine ar putea fi acest aproape, daca nu insusi Mantuitorul? Cine, mai mult decat El, a avut mila de noi, care eram calcati in picioare de catre stapanitorii acestei lumi intunecate, plini de atatea rani, patimi, groaza, ura, dureri, dezamagiri si placeri? Pentru toate aceste rani, Isus este unicul medic. El este acela care varsa pentru sufletele noastre ranite vinul, care este sangele vitei lui David. El este acela care varsa cu mana larga uleiul binefacator, care este mila Tatalui.” (Quis divers. 29) Aceasta nu este o lectura fortata si arbitrata a parabolei evanghelice. Nu este nici macar o lectura alegorica, ci este perspectiva ISTORIEI MANTUIRII. Gestul cel mai important pe care-l face samariteanul este acela de a nu sta departe, la distanta, asa cum au facut preotul si sacristianul, ci de a se apropia de omul nenorocit. Insa cine este cel care, prin excelenta, s-a apropiat de om? Este DUMNEZEU IN ISUS CRISTOS pe care nu trebuie sa-l cautam prea departe de noi, nici in cer, nici dincolo de nori pentru ca El insusi a venit sa ne caute, facandu-se aproapele nostru – dupa cum spune psalmul responsabil de azi. Este important indemnul de la sfarsitul parabolei: „Mergi si fa si tu la fel!”. Acum stim la cine se refera aceasta porunca, pe cine trebuie sa imitam, cine este samariteanul anonim. Este Cristos Dumnezeu. Aproapele A ne iubi aproapele, a ne apropia de acesta este urmarea faptului ca Dumnezeu ne-a iubit si s-a apropiat de noi. Noi nu trebuie sa-l iubim pe Dumnezeu pentru ca Dumnezeu sa ne iubeasca El pe noi, ci pentru ca insusi Dumnezeu ne-a iubit mai intai pe noi, noteaza Sf. Ioan. Aceasta este morala pe care se bazeaza Istoria Mantuirii. Dar mai este ceva! Problema care-l framanta pe doctorul legii – cine este aproapele meu – era o problema precisa. Pana unde trebuie dusa obligatia de a iubi aproapele? Iudeul era obligat sa-l iubeasca pe izraelit si nimic mai mult. Ceilalti erau considerati drept dusmani de ocolit... In raspunsul sau, Isus face cea mai mare „revolutie a iubirii”. Face ceea ce nimeni nu a facut niciodata in istoria omenirii. Largeste orizontul ingust al iubirii si zice ca in legea iubirii nu este nicio limita. Categoria aproapelui este universala, nu particulara, nu egoista si nu rasiala. Din momentul discutiei, problema doctorului in lege si problema omului de ieri, de azi si de maine, problema nepasarii, a cautarii de scuze, este rasturnata. Fiecare om este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, deci este aproapele nostru. Jertfa care da roade Parabola este bogata in actiune. Daca samariteanul se apropia numai cu mila si doar se vaicarea, cum facem si noi, atunci nu l-ar fi ajutat cu nimic. Samariteanul i-ar fi legat ranile, l-ar fi dus pe nenorocit la adapost, dar avea grija si de el... a pus mana pe portofel... a platit... Pentru a iubi asa cum cere Isus, trebuie sa fim dispusi nu numai a cheltui ceva din ceea ce ne apartine, ci chiar a ne jertfi. La fel au procedat atatia sfinti in istoria omenirii! Exemplul lor este o intrupare vie a samariteanului milostiv. Barbati si femei care au intemeiat comunitati pentru rascumpararea sclavilor, pentru educarea orfanilor, pentru ingrijirea leprosilor, pentru asistarea celor ce trag la moarte, aziluri de batrani, orfelinate... Asa ceva se poate vedea numai in viata bisericii romano-catolice. Cu toata slabiciunea omeneasca si cu toata incoerenta crestinilor, Cuvantul lui Isus nu a cazut pe pamant pietros, nici pe drum, ci a adus intotdeauna roade. A adus roade fiindca acesti barbati eroi si aceste femei eroine nu aveau ca si exemplu numai parabola samariteanului milostiv, ci si istoria, viata, moartea lui Isus Cristos. Il aveau pe Isus, dragostea sa, exemplul sau, fagaduintele si sacramentele sale, dar, mai presus de toate, Cristos traia in ei... Mergi si fa si tu la fel! Aceasta este cea mai importanta avertizare pentru noi, intr-o tara unde, in afara bisericilor occidentale, nimeni nu a facut niciun pas de acest fel. Acum intelegem mai bine aceste cuvinte si realizam ca si noi trebuie sa facem ceva. Parabola asteapta a fi inscrisa in viata noastra de toate zilele...asteapta sa o transpunem si noi in fapte. Biserica lui Cristos Citind parabola, poate ne-a indignat purtarea inumana a acestui preot si a acelui angajat al bisericii care trec mai departe fara a se opri, sa nu se spurce, cum spunem noi astazi. Nu intamplator, Isus ii pune in prim plan, ca figuri negative, pe preot si pe omul bisericii. Prin vocatia sa, Biserica trebuie sa fie in frunte cu fapte de milostivire. Insa Biserica suntem noi!!! Iar Biserica aceea care nu poate face nimic caritativ, numita nationala, stramoseasca, care umple fatada lacasului de cult cu tricolori... un singur lucru poate reprezenta: Biserica lui Cristos. Dar, in acelasi timp, ar fi bine sa ne schimbam obiceiurile. De cate ori, acel levit si acel preot din parabola, nu am fost chiar noi insine! Cati oameni necajiti nu am intalnit noi, in viata noastra, fara a le veni cu nimic in ajutor!? Poate ca, din cauza indiferentei noastre, din cauza educatiei comuniste, ne-a fost si noua teama sa nu ne murdarim mainile, sa nu ne implicam sau nu mai stiu ce pretext sa folosim. „Chiar Isus a riscat sa se spurce, spune Tertulian, atunci cand s-a decis sa coboare in mizeria acestei lumi”. Pe Isus l-a murdarit lumea cu pacatele sale, insa El le-a spalat prin puterea dragostei si a jertfei sale. Mergi si fa si tu la fel!!! Heinrich Francisc