Mină romană la Dumbrăviţa

Viaţa este plină de surprize, curiozităţi şi minuni, iar Vasile Brânzei din Dumbrăviţa este un exemplu viu că atunci când faci lucrurile cu pasiune satisfacţiile nu întârzie.

Are 77 de ani şi din prima clipă în care-l întâlneşti te frapează echilibrul său interior. Vasile Brânzei din Dumbrăviţa este un om care îţi dă impresia că a ştiut să ia de la viaţă tot ce-a fost mai frumos. Curiozitatea lui Vasile Brânzei a luat valenţe artistice, deşi meseria lui n-ar fi trădat o asemenea înclinaţie: „Am fost miner la Herja. Am fost artificier şi miner 12 ani. Însă m-am îmbolnăvit şi n-am mai putut lucra în subteran, în rest am lucrat la suprafaţă.

În paralel, când eram liber îmi plăcea să sculptez. Dar multe dintre lucrări le-am vândut pentru că aveam nevoie de bani. Mai mult m-am ocupat de lucrări de artizanat, dar am făcut şi alte lucruri pe care le-am gândit, mi le-am dorit sau de care aveam nevoie. Cel mai drag mi-a fost să sculptez frunze, flori şi fel de fel de modele. Am făcut şi draperii, rame de oglindă sau ce am avut nevoie”, spune Brânzei.

Surprinzător este că a învăţat singur tainele sculpturii: „am învăţat-o singur, din ce am văzut şi cum mi-am imaginat eu că se lucrează. Prin anii 70 când am prins drag de sculptură n-am avut de la cine să învăţ. În Baia Mare era doar Vida Gheza şi încă un sculptor dar nu m-am apropiat de ei. Aşa că am căutat să văd sculpturi şi iniţial le-am copiat până am învăţat şi mi-au ieşit. Am învăţat lucrând şi încercând tot felul de variante pentru a-mi ieşi lucrarea cât mai bine.

Prima dată mi-am dorit o draperie şi nu m-am lăsat până mi-a ieşit. Apoi am făcut candelabre sculptate, cu coarne de cerb. Nu m-am gândit că o să le vând dar aşa s-a nimerit. Că văzând unii şi alţii mi-au cerut să le fac şi lor. Când aveam liber sculptam.Prin anii 70 a fost o expoziţie la noi în sat de la Centrul Creaţiei Populare unde am prezentat câteva lucrări. Ţin minte că am avut un miner sculptat dar şi alte obiecte decorative.

Am sculpturi făcute de mine prin sat, pe Valea Borcutului, în Berinţa, Lăpuş, cine ştie pe unde”, spune localnicul din Dumbrăviţa.

Artistul autodidact a avut curajul să se înhame chiar şi la lucrări de anvergură: „Am făcut şi două porţi maramureşene. Una la Biserica din Cărpiniş şi una în Dumbrăviţa, pe drumul de la Poştă în sus. Aceste două porţi au fost cele mai grele lucrări. Poarta de la Biserica din Cărpiniş am făcut-o ca şi cele de peste deal, iar asta din sat este alt fel. L-am învăţat să sculpteze pe un băiat din vecini dar n-a mai lucrat. Nu pot spune că mi-a fost drag să fac un obiect anume. Pentru că din lemn orice poţi face. Când aveam de făcut de exemplu un basorelief făceam schiţă, dar după ce se tăia trebuia să continuu din cap”.

După Revoluţie n-a mai sculptat, din lipsă de timp, iar asta pentru că şi-a recuperat pământul. Altfel spus, a trecut de la sculptură la agricultură. L-am provocat să ne spună câte ceva despre activitatea de miner: „îmi aduc aminte de tunelul de la Herja la Flotaţia Centrală. La acest tunel am lucrat de la începutul lucrărilor. Eu ca artificier puşcam, şi ceilalţi scoteau piatra rezultată din explozie. Meseria de artificier era foarte periculoasă. Plus că după explozie eu intram să verific cupturile (pietrele desprinse), găurile sparte. Ce să vă mai spun că am dat şi de gaz metan. Când am ajuns sub dealul Tăuţiului, acolo a fost mai demult o mină de cărbune. Şi era o pungă cu gaz metan. S-a prevăzut din timp acest risc, iar şefii au oprit lucrarea aproximativ un an, până s-au modificat toate instalaţiile în funcţie de normele prevăzute în minele unde este metan”.