O viaţă de suferinţe şi minuni

Oamenii din Comuna Dumbrăviţa se pot considera binecuvântaţi şi pentru că au printre ei persoane care reprezintă adevărate pagini vii de istorie. Ioan Bob Hangea din Cărbunari este unul dintre cei mai încercaţi localnici, care a suferit chinuri inimaginabile în regimul trecut.

Ioan Bob Hangea a împlinit în ianuarie 92 de ani. Locuieşte în Cărbunari, împreună cu fiica Dorica Mesaroş, şi ginerele Viorel. Este o minune că a ajuns la această venerabilă vârstă, dacă ne gândim că după ce a scăpat de Război a fost torturat de comunişti.

Prima minune din viaţa lui Ioan Bob Hangea a fost că printr-o incredibilă răsturnare de situaţie a scăpat, împreună cu tot plutonul din care făcea parte, de prima linie a frontului. “În `41 am fost în Război, în Rusia. Eram în Contingentul 40. Eram militar în Carei şi a început Războiul. Ne-au îmbrăcat cu cele mai rele haine şi ne-au dus în Ungaria. Acolo am stat vreo două săptămâni şi, înainte să ne ducă în Rusia, ne-au dat alte haine, haine noi. Eu eram în Plutonul I şi am scăpat de moarte că ne-au pus la tăiat de pădure, să lărgim drumurile să poată trece tancurile. Dar când am plecat din Ungaria ne-au spus că Plutonul I merge la luptă, pe front. Dar în Rusia s-a luat decizia să meargă pe front Plutonul II, pentru că noi am plecat din ţară fără arme. Plutonul II avea arme, dar niciunul nu s-a întors. Toţi au murit. Am avut noroc că ne-am dus fără arme, că altfel ajungeam pe front şi nu la lărgit de drumuri. În pluton erau 30 de militari. În Rusia am stat un an. Apoi am venit acasă şi m-au arestat comuniştii în `51”, ne-a povestit bătrânul.

Ne putem considera extrem de norocoşi că am aflat povestea vieţii lui Ioan Bob Hangea, mai ales că acesta s-a ferit să dea detalii chiar şi familiei despre perioada cât a fost în lagărul cu deţinuţi politici de la Canal. Dorica Mesaroş, fiica sa, ne-a spus „nouă nu ne-a prea povestit despre condiţiile de detenţie. L-au arestat pe motive religioase şi pentru că avea vreo 20 de hectare de pământ. După ce a ieşit de la Canal a fost foarte marcat, nu prea povestea. Din cauza frigului şi a umezelii în care a stat, picioarele i-au rămas negre până aproape de genunchi. Şi aşa îi sunt şi azi. I-a fost frică să ne povestească, pentru că nu avea voie să vorbească despre aşa ceva. Frica i-a fost alimentată şi de faptul că cel care a venit după el când a fost arestat era din sat de la noi. Din sat a fost cel care l-a pârât că-i chiabur”.

Iată firul evenimentelor, relatat chiar de bătrânul din Cărbunari.

„Am fost la Canal doi ani. Au venit după mine noaptea, a doua zi de Paşti în 1951. Au intrat pe fereastră la mine în casă şi m-au dus.

De ce? Pentru că eram considerat chiabur şi că tata a fost preot. M-au arestat pentru „lozinci anticomuniste”, dar nici vorbă de aşa ceva, eu n-am avut treabă cu politica sau cu partidul. Dar au zis de „lozinci anticomuniste” că a trebuit să mă bage pentru ceva. Au venit şi au cotrobăit prin casă, iar în pod au găsit nişte almanahuri religioase. Au luat cărţile şi o şa.

Când m-au luat de acasă era primăvară, în `51. Eram îmbrăcat cu haine subţiri. Cei de acasă n-au ştiut nimic de mine, unde am dispărut. Doar în săptămâna Crăciunului m-au lăsat să scriu o carte poştală acasă, să spun unde sunt şi să îmi trimită nişte haine. Din primăvară până în decembrie n-au ştiut niciunul unde sunt.

De acasă m-au dus întâi la Securitate la Satu Mare. O săptămână am stat în beciul Securităţii, apoi m-au dus la Închisoarea din Satu Mare, unde am stat două săptămâni. Nu am avut niciun proces. Numai pe mine singur m-au trimis la Canal. Acolo stăteam în barăci. Într-o baracă de aia erau vreo 500 de oameni. Da, poi închipuiţi-vă că era mizerie şi erau păduchi şi tot felul acolo. La atâta om... Iarna nu aveam deloc foc. Ne dădeau de mâncare terci. Nu era orez ci arpacaş. Dimineaţa, la amiază şi seara ne dădeau numai arpacaş de ăla. De aia nu-mi place nici acum orezul. Cât era ziua de lungă spărgeam piatră. Era muncă silnică. La Canal eram ţinuţi cu picioarele în apă. Uitaţi-vă că şi acum mi-s negre picioarele până aproape la genunchi. Doi ani am lucrat la spart piatră la Cernavodă. Noaptea dinamitau şi ziua trebuia să sfărmăm şi să cărăm piatra. Lucram cât era ziua de lungă. Am fost numai în lagărul de la Cernavodă. Regimul era aşa de strict că te puteai ruga numai în gând. Tot timpul ne spuneau „bandiţi” şi „criminali”.O dată m-au bătut foarte tare. Lucram cu unul Bob Americanul la încărcat de vagonete. El a aranjat piatra să nu fie atât de greu vagonetul, iar gardienii au prins mişcarea. Şi m-au bătut. Au dat cu pumnii în mine, foarte mult...”.

Nici în acest caz nu s-a respectat termenul de ispăşire al pedepsei, însă Ioan Bob Hangea a scăpat ca prin minune de un an de muncă silnică: „Când am plecat din Satu Mare m-au trimis la Canal pe un an de zile. Dar pe când am fost acolo, am primit la pedeapsă încă doi ani de muncă silnică. Însă din cei doi ani pe care i-am primit în plus am făcut numai unul. Norocul meu a fost că a murit Stalin în `53 şi m-au eliberat.

La Canal mi s-a pierdut buletinul. Am venit acasă de la Canal fără buletin şi a trebuit să mă prezint la miliţie. Noi aparţineam de Berinţa. Mi-au făcut altul, dar numai după un an. Eu am fost deţinut politic, dar închis din cauza unor minciuni. Că n-am avut eu „lozinci anticomuniste”. Eu n-am avut treabă cu politica”. 

După ce s-a întors acasă, Ioan Bob Hangea a avut parte de o altă lovitură din partea comuniştilor. A pierdut totul din cauza Colectivizării, iar problemele s-au răsfrânt şi asupra familiei: “la Colectivizare, au venit comuniştii şi au luat absolut tot de lângă casă, nimic nu au lăsat. Au lăsat doar o sanie. Tata a suferit foarte mult, pentru că tare drag i-a fost pământul şi tare îi plăcea să lucreze. Arestarea tatălui meu a fost şi pe motive religioase, dar asta nu scrie nicăieri. Doi verişori de-ai mei au fost persecutaţi în şcoală, iar eu, ca să pot să intru la şcoală în oraş, a trebuit să-mi schimb numele. Eu nu sunt pe numele lui tata. Am fost înfiată de un verişor al mamei, tocmai pentru a nu avea de suferit din cauza numelui, că altfel mi-ar fi fost greu şi să am serviciu” explică Dorica Mesaroş. Ne-am despărţit de bătrânul din Cărbunari, cutremuraţi atât de poveste, cât şi de o ultimă mărturisire: „şi acum mai visez câteodată noaptea că sunt la Canal”.