Drumul cu carele spre Alba-Iulia

Odată constituită, delegația maramureșenilor a pornit spre Cetatea Unirii. Drumul peste Gutâi este descris în paginile organului Sfatului Național Român, „Sfatul”, de către profesorul Ion Bilțiu-Dăncuș și capătă, adeseori, aspecte de epopee, fiind presărat cu evenimente impresionante.

Sub pana lui Ion Bilțiu-Dăncuș, drumul spre Alba-Iulia devine un ri­tual de inițiere, iar actorii călători vorbesc și acționează în termeni de protocol, consacrând cu orice gest și orice acțiune parcă ceva pentru viitor: „La apelul Consiliului Național Român Central, ca tot cercul electoral unde locu­iesc români să se reprezenteze la Adunarea Națională de la Alba-Iulia – prevăzuți cu creden­țio­nalele cercului Sighet și cu ale Reuniunei Învățătorești și Florentin Biltz-Dăncuș cu credențio­nalul corpului ofițeresc român maramurășan am plecat din Sighet 7 inși, în frunte cu dr.-ul Vasile Kindriș – președintele Sfatului nostru comitatens… am plecat joi, în 28. nov. st. n., la 8 ore di­mineața”.

Drumul cu trenul la Alba-Iulia
Constatând că lipsește delegația vișeuanilor, maramureșenii, „în zori de zi”, în gara BaiaMare, s-au așezat cu toții într-un vagon pe care au scris „Marmația” și „Tră­iască România!” Vagonul lor se afla între vagoanele „Țara Oa­șu­lui” și „Sălajul”. „Pe toate feres­trile se văd fețe însuflețite, chipuri trecolorate” și însuși „conductorul” maghiar, devenit „al nostru” era „cu tricolorul pe chipiu”. Această călătorie oarecum în necunoscut și imprevizibil s-a do­vedit a fi o experiență unică pentru unii (să călătorească prima dată cu trenul, de exemplu!), așa încât devenea fascinant, încântător.

În Alba-Iulia, ca la paradă
Cazați în gimnaziul din cetate, a doua zi, duminică 1 Decembrie 1918, delegația maramureșeană, îmbrăcată în vestitul costum național de iarnă, a fost așezată în fruntea delegațiilor care au defilat și, apoi, au depus credenționalele la hotelul principal. Ceremonialul consacrării Unirii, respectiv al depunerii credenționalelor de către toate delegațiile s-a dovedit a fi cea mai impresionantă paradă națională din întreaga noastră istorie, cum bine s-a observat încă de atunci.

La Alba-Iulia, când bătrânul episcop ortodox dr. Miron Cristea, asemenea altor oratori, de la tribuna întâi unde se găseau mara­mureșenii (care erau greco-catolici cu toții), „prin o vorbire raportează adunărei” despre ceea ce s-a votat în Casa Delegaților, respectiv „Unirea de la Nistru pân’ la Tisa”, bucuria generală stârnită a fost compromisă de protestul mara­mureșenilor. Acest inedit aspect al inefabilei întâmplări istorice, petrecut la prima dintre cele patru tribune, a provocat un dialog între delegații maramureșeni, în frunte cu Ilie Filip din Apșa de Jos și viitorul patriarh, descris cu dăruire jurnalistică de către ziarul „Sfatul”: „Bătrânul, prin o vorbire, raportează adunărei despre cele ce s-au hotărât în Casa delegaților. Ne dă de știre că s-a hotărât ruperea tuturor părților locuite de Români de către Ungaria și unirea într-o sângură țară mare, mare și nedespărțită, care se va întinde de la Nistru pân` la Tisa! – O sută de mii de Români adunați în jurul tribunelor, uniți în același cuget și aceleași simțiri, cu același foc al însuflețirei, izbucnește într-o sân­gură strâgătură: «Trăiască Unirea tuturor Românilor! Tră­iască regele nostru Ferdinand I! Trăiască re­gina Maria!». Poporul era ca beat de bucurie. Se vedea că toți sâmțeam ca unul! Jucau, strigau, se îmbrățișau de bucurie. Numai o grupă mică, chiar înaintea tribunei striga, protesta din răsputeri, parcă ar voi să strige peste larma făcută de 100 mii de oameni. Uimiți se uită toți acolo. Se face tăcere. Grupa mică strigă: «Protestăm în contra devizei de la Nistru pân’ la Tisa, nu pentru aceia am venit noi din Maramurăș, de peste Tisa aici, ca pe noi să ne lăsați altora! Noi încă voim să fim uniți cu România Mare! Trăiască România Mare, de la Nistru până peste Tisa!»”.

Maramureșenii de peste Tisa au fost auziți, dar nu și ascultați
Din păcate, ca de atâtea ori în istorie, glasul disperat al patrioților maramureșeni a fost doar auzit, nu și ascultat și, ca un paradox al istoriei parcă, Maramureșul voievodal a fost divizat pentru prima dată (prefigurare sumbră!), exact la Alba-Iulia, locul generic al unirii tuturor românilor.

Urmare a diligențelor de politică internă angajate de către fruntașul maramureșean, avocatul dr. Vasile Filipciuc, pe lângă Consiliul Dirigent de la Sibiu, la 16 ianuarie 1919, regimentul 14 Roșiori, din Roman începea „curățarea Mara­mu­reșului” de „trupele iregulate ucrainene” ale căpitanului Voro­beț. Între 16 ianuarie și 4 august 1919, operațiunea de eliberare a Maramureșului, la care au participat și voluntari maramureșeni, s-a definitivat, cu prețul a cinci morți dintre ostașii români, căzuți în luptele de la Sighet (Cămara) și din teritoriul din dreapta Tisei.
Cu toate că a fost câștigată cu arma, partea de Maramureș de dincolo de Tisa a rămas în cuprinsul statului cehoslovac, în fapt două treimi din Maramureșul voievodal. Diferendele de frontieră dintre România și Cehoslovacia, la începutul perioadei interbelice, au parcurs un proces sinuos de redefiniri diplomatice, de la aspectul că cehii au fost surprinși când au primit în dar o parte a bazinului Tisei superioare și până la con­diționarea acestora cu retragerea armatei române pe un aliniament la sud de Tisa, în zona Mara­mureșului de azi, privind negocierea frontierelor.
A urmat „spectacolul” (pentru europeni) diplomatic de la Saint-Germain (10 septembrie 1919) când, onorând capriciile catolice ale unei Europe bântuită de răzbunări, partea de Maramureș din dreapta Tisei, în fapt două treimi din fostul comitat, a fost atribuită Cehoslovaciei: „Ideea atribuirii rutenilor, care sunt slavi și uniați, românilor – care sunt latini și ortodocși, a fost respinsă de delegațiile americană, britanică și franceză. Delegația italiană a înaintat argumentul pe care contele Vanutelli Rey tocmai l-a sus­ținut, însă nu a putut convinge celelalte delegații care s-au pro­nunțat pentru unirea la Cehoslovacia a întregii rutenii din Ungaria”.
Diplomația noastră externă inter­belică, depășită de situație, a înre­gistrat un prim eșec uriaș când a supervizat retragerea armatei ro­mâne, la 5 aprilie 1920. Pertractări româno-cehoslovace aprinse au avut loc, pe rând la Ujgorod, Satu Mare, Sighet, Praga și București, finalizate până în 1925, când a avut loc un schimb amiabil a câte cinci localități între cele două state (din zona Oaș).
La sfârșitul Primului Război Mondial, așadar, într-un teritoriu bântuit de stafiile unor grave convulsii etnice, am numit aici teritoriul Maramureșului, circumscris bor­nei kilometrice zero a Europei geografice, punct terminus consfințit cu ocazia celebrării mileniului ungar, Maramureșul, deci, a suferit o gravă amputare teritorială, de care rămâne vinovată doar di­plo­mația românească. Cu toate acestea, românii din dreapta Tisei au reușit, de-a lungul secolului XX, să-și conserve ființa națională evoluând în raport de conivență cu trupul etnic al nației lor.