''Dramatys'' si absurdul lui Eugen Ionescu

Membrii cercului de teatru Dramatys de la Palatul Copiilor din Baia Mare au prezentat joia trecuta, pe scena Teatrului de Papusi, spectacolul “Regele moare”, dupa textul lui Eugen Ionescu, fondatorul teatrului de avangarda. Piesa a fost jucata de aceeasi trupa la Festivalul “Floarea de lotus” de la Oradea, unde s-a bucurat de un real succes, obtinand nu mai putin de sase premii. “Regele nu-si poate concepe moartea dintr-un motiv perfect justificabil pentru el: regii nu au cum sa moara, pentru ca ei constituie fundamentul unei lumi, instituind-o si destituind-o in acelasi timp. Moartea apare ca un succedaneu de ceremonii, in acelasi timp derizorii si fastuoase, ca o initiere in acceptarea cat mai fireasca a sfarsitului. Ceea ce il inspaimanta pe rege nu este coplesitoarea solitudine, ci agonia mortii, neputinta de a amana un sfarsit pe care nu il poate subscrie unei limite temporale, pentru ca ii intuieste forta irevocabila”, afirma Mihaela Michailov. “Am scris aceasta piesa ca sa invat sa mor”, marturisea Eugen Ionescu, autorul acestei metafore dramatice care este Regele moare. Poate de aceea e destul de greu pentru niste adolescenti (actorii sunt elevi in clasele IX-XI) sa joace intr-o piesa in care moartea este cea care-i da dimensiunea dramatica. Moartea regelui, varianta scurta Am incercat sa-mi imaginez, fara sa reusesc, in ce masura Bogdan Nistorica (regele Bérenger) poate sa se transpuna intr-un rol in care invoca toti mortii timpurilor trecute pentru a-i impartasi secretul seninatatii si acceptarii marii treceri. Cu toate acestea, regele “moare” destul de bine… Interesante mi s-au parut si rolurile jucate de Alexandra Savu (inteligenta si cinica regina Marguerite, cea care aplaneaza refuzul regelui de a accepta linistea mortii), Ioana Boga (regina Marie, exagerat de sensibila, opusul Margueritei) si Claudiu Pop (doctorul care nu incearca sa-i prelungeasca regelui agonia, dimpotriva, se straduieste sa-i demonstreze ca e inutil sa incerce sa-si prelungeasca parcursul vietii si ca agatarea disperata de viata e absurda). Ultimul rol este si singurul din piesa in care, pe alocuri, alaturi de imanenta mortii, este prezent si umorul. Trebuie amintiti si Oana Pocol (servitoarea Julietta) si Vlad Nemes (guardul). Pe ultimul amintit l-am remarcat cu prilejul unui festival de teatru pentru elevi desfasurat acum doi ani, atunci cand a interpretat rolul lui Nichita Stanescu. Din pacate, in aceasta varianta prescurtata a piesei lui Ionescu, rolul lui Vlad Nemes este unul pasager. Ca si cel al Oanei Pocol, piesa prezentata de “Dramatys” necuprinzand dialogul servitoarei cu regele, in care mizeriile vietii se confrunta cu disperarea mortii. Una peste alta, spectacolul adolescentilor de la “Dramatys”, regizat de Rodica Calauz, este unul reusit, chiar in conditiile in care tineretea actorilor estompeaza mult din solitudinea terifianta a mortii care ar trebui sa domine scena. Pentru ca nu te poti uita la cei care n-au dat inca piept cu viata si sa te gandesti la moarte… Ioan BOTIS