Dragul de școală

În puține locuri prin care am călcat în viața mea revin cu atâta insistență și bucurie ca în școală. Mă simt și acum la fel de legat ca în acei ani, când deprindeam, prin dascăli, lucruri făcute să mă ajute să merg mai departe. Acestea toate s-au legat între ele prin alăturare, interferență, coa­gulare, fixare, iradiere.
În clasele primare, au avut grijă de noi să deprindem socotitul, scrisul și cititul acei învățători de țară pentru care noi însemnam totul. Ne priveau ca pe copiii lor, de cum intram în băncile în așteptare. Am plecat noi, veneau alții la rând. De atunci dăinuie dragostea noastră pentru limba română, descoperită în unduirile ei sentimentale: „Mult e dulce și frumoasă/ Limba ce-o vorbim/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim…” La gimnaziu am deprins, între altele, clocotul interior al poeziei. Ne întreceam între noi care să recităm mai mult și mai bine din Eminescu, Alecsandri, Coșbuc, Goga, Macedonski, Topîrceanu. Anii de liceu ne-au adus între coperți de carte unde proza era la ea acasă: Rebreanu, Slavici, Sadoveanu. Dar și prelungiri meritate la lecturi anterioare - Jules Verne, Victor Hugo, Mark Twain, Andersen, Dostoievski.
Adică, de acum mai crescusem un pic: Tolstoi, Balzac, Jack London, ceva din Shakespeare. Și chiar, de ce nu, din Goethe, Schiller, Gogol, Polevoi, Fadeev. Nu putem ignora realitățile, așa cum s-au depănat. La facultate am deprins accesul la literatura tehnică. Cât de importante s-au dovedit  acele zbateri de unul singur printre rafturile împo­vărate de lucrări tipărite ori lito­grafiate cuprinzând temele noastre de interes. Mi-e simplu azi să fac ceea ce făceam atunci pentru simplu motiv că profesorii noștri ne-au instruit la timp cu privire la ce avem de făcut.

Orice formă de educație își are reperele sale, izbânzile proprii în formarea elevilor și studenților de azi pentru binele care îi așteaptă, dacă se iau în serios. Ca în sport, performanțele țin, în primul rând, de virtuțile moștenite de cel în cauză, dar ele depind mult și de finisajul de care împricinatul bene­ficiază din partea celorlalți. Evident, în primul rând de antrenori. Cât de bine și de eficient operează cadrul de manifestare competi­țională. E vorba și de colegii de bancă și de clasă. Este de la sine înțeles că o minte strălucită nu poate performa într-o clasă plină de mediocrități. Meritul școlii de la noi rezidă și în grija de a nu eli­mina din competiție, apriori, pe elevii mai puțin dotați. Cluburile, mai nou și dacă au bani, își îngă­duie să cumpere pentru a câștiga tot timpul ce e mai valoros în preajmă. Cu școala nu e așa. Ea a fost gândită ca un turneu la care toți avem dreptul să fim prezenți și să ne batem cum putem pentru o cât mai convenabilă situare în cla­sament. Mai ales că această întrecere poate continua toată viața.

Urmăresc atent discuțiile ce se poartă de câteva decenii referitor la reforma școlii. Cred în nevoia de adaptare a învățământului românesc, la cerințele timpului. E firesc să nu rămâi la deprinsul adunării și scăderii pe bază de bețișoare, ca pe timpul meu, ca în alte cazuri unde metodele empirice și-au trăit traiul. E vremea tabletelor. Discutabilă este, după părerea mea, ambiția conducerii de azi a școlii de a face din orice copilaș, fie și de la mine din sat, un savant încă de pe băn­cile școlii. Să ne fie clar: nu in­ten­ția de a urca mai sus nivelul pre­tențiilor și nici dorința de a relaxa programa școlară, lăsând loc unor discipline de mai largă respirație. Mă intrigă pretenția de a elibera orarul școlar de diverse discipline, ajungându-se până la bagatelizarea unora dintre ele. Tendința de a deplasa accentul pe sinteze adjudecate științific, de propagarea cât mai largă a metodelor moderne este, de bună seamă, salutară.

Intervin în discuție două aspecte. În primul rând, nu ne aflăm în situația acelor țări unde nivelul de înzestrare tehnică permite orice. Noi ne făceam lecțiile la lampa cu gaz, exersam scrisul pe tăblița neagră cu un condei de cărbune, temele pentru acasă ni le făceam sau nu în raport cu timpul liber efectiv rămas după epuizarea sarci­nilor ce ne reveneau după achitarea de obligațiile în gospodărie. Una era să fii elev la țară și alta la oraș. Și atunci depindeai decisiv de sta­rea materială a familiei. Aveai ra­dio acasă? Dar televizor? Degeaba căuta Televiziunea națională să-ți mijlocească accesul suplimentar la înțelegerea lucrurilor prin acele incipiente lecții de radio-teleșcoală, dacă nu aveai la ce să le urmărești. Acasă, dar de multe ori nici la sediul școlii, deoarece, fie nu exis­ta un televizor, fie postul din Bu­curești nu avea acoperire în zona țării unde te aflai. Asta este un aspect. Esențială rămâne obligația fundamentală a școlii: transmiterea și fixarea de cunoștințe. Cât mai solide și în cât mai variate domenii. Accentul care se vrea azi deplasat pe inventică, pe creșterea capa­cității de sintetizare, de inovare, se bate cap în cap cu tendința de a reduce cât mai vizibil numărul de discipline școlare, lăbărțarea timpului liber în defavoarea unor lecții angajate ambițios pe însușirea de cât mai multe cunoștințe de bază sub bagheta dascălului care leagă în cunoștință de cauză cu posibili­tățile elevului, cu gradul său de adaptare la nou. Se caută, am eu impresia, un refugiu în posibilitatea ca elevul ori studentul să ia pe cont propriu o parte din travaliul cândva lăsat a fi gestionat de omul de la catedră. Se dorește ca unele lucruri să fie rezolvate de unul singur. E de rău sau de bine, nu discut. Dar mă întreb: de unde această grabă de a scoate pe școlar din condiția lui de individ în bancă? Diminuăm cu bună știință rolul catedrei mai mult decât realitatea o permite. Fiecare lucru la timpul său. N-ai învățat tabla înmulțirii la timpul său, n-o vei ști niciodată ca lumea. Condensând la nesfârșit secolele de istorie riscăm, când ajungem oameni în toată firea, să-l confundăm pe Alexandru cel Bun cu Alexandru Lăpușneanu. Fixarea de cunoștințe își are re­gulile ei, pretențiile ei, limitele ei. Știu, revin în țară atâția din cei plecați pe la școli străine. Numai ce îi auzi: „- Noi, la Oxford...” Și urmează o lungă prelucrare cum stau lucrurile acolo. Dar câți români ajung la Oxford într-o viață de om? Apoi, ne jenăm să spunem că la noi acasă treburile nu s-au aranjat la fel ca în acele țări unde soarele nu apunea niciodată. Să fim serioși: școala caută să pună în ghiozdanul copilului cât mai multe lucruri învățate temeinic. E drept, în sincron cu epoca, e cazul să renunțăm la tot balastul strecurat în bancă din varii motive. Culoarea epocii este un aspect. Dar intervin influențele atent filtrate și rațional judecate. Ce ni se potrivește? Revoluția din 1989 ne-a încurajat că totul se poate. Dar ni se și potrivește? Suntem pregătiți să aruncăm afară din casă nu doar decorațiile de pe pereți ci și mobilierul? Avem cu ce să-l înlocuim? Nu mai încetează criticile din jurul nostru la adresa școlii românești. E bine să luăm totul la mână. Fără prejudecăți. Dar și cu discernământul necesar. Vitejiile fără acoperire nu duc nicăieri.

Mi-a rămas în minte un titlu de ziar apărut în București. Era afirmația unui profesor universitar pregătit la Iași, ajuns să predea la o universitate americană: „La începutul anilor ’90, studentul american știa cât elevul de-a VIII-a din România”. Deci, se poate și așa: să constați că și tu stai mai bine ca alții pe ici - pe colo. Un motiv în plus să nu aruncăm neglijent copaia, existând binecunoscutul risc să arunci și conținutul recunoscut ca bun...