Dragostea în folclorul maramureșean: „Nu-mi lua Doamne puterea / Să-mi mai pot iubi muierea”

Pentru că în această perioadă se vorbește foarte mult despre iubire, în contextul Zilei de Dragobete, am încercat să facem o analiză mai aprofundată a acestui sentiment, așa cum apare el în folclorul maramureșean. Iar rezultatul este unul de-a dreptul spectaculos.

Subiectele cu adevărat frumoase și trainice se nasc din curiozitate, iar pentru că luna februarie este „decretată” luna iubirii, am vrut să ve­dem cum este evidențiat sentimentul iubirii în folclorul maramu­­reșean. Pentru asta am discutat cu istoricul Ilie Gherheș, specialist și în etnografie, lector universitar doctor. Ceea ce am aflat este cât se poate de interesant.

„Trebuie să pornim de la prezumția că a existat un Zeu al Dragostei, iar ceea ce a ajuns la noi este o remanență a acestui zeu dacic al dragostei, Dragobete. Dar este un mic paradox, pentru că exact în zonele în care istoricii au căzut de acord că au fost dacii liberi, nu prea avem Dragobete, ci doar în Muntenia. Așadar, e un lucru inexplicabil, dar interesant este că, în fiorii dragostei, toată firea se primenește. Eu mi-am pus următoarea problemă: care parte din ființa omului iubește mai mult? Care latură a omului este rezervată iubirii? Cred că este cea care seamănă cu chipul și făptura lui Dumnezeu. Aceea se și înmul­țește. Pentru că altfel nu s-ar explica însuflețirea decât înlăuntrul poruncii «creșteți și vă înmulțiți». Adică este o «complicitate» cu voia lui Dumnezeu. Iubirea este dincolo de aspectele de reproducere, ea ține de latura noastră care seamănă cu Dumnezeu”, spune Ilie Gherheș.

Iar de aici au început să ne „mitralieze” versurile despre iubire din folclorul nostru maramureșean. Ca să vedem că multe din creațiile țăranului român sunt pline de semnificație, metaforice, vă rog să rețineți următoarele versuri: La Ileana Budului/ Leagănă-se lam­pa-n cui/ De dorul mândruțului ... sau: Săraca mândră cu dor/ Cum plânge seara la nor/ Până se face izvor... sau: Nu-i lumină nicări/ Numai la casa mândrii/ Să gânde că oi vini. Deci vă dați seama cât este de „parșiv” și de grozav cel care cântă, pentru că nu spune că ea îl așteaptă, ci că se gândește că va veni el. De asemenea, să ne gândim și la următoarele versuri populare, cu o multitudine de interpretări: Hai mândruță c-am aflat/ O mașină de zburat/ Și-om mere la Petrușeni/ Unde mai sunt moroșeni/ Este-un popă din Văleni/ Ce cunună moroșeni/ Pentru o sticlă de vin/ Cununa-ne-a când venim!

Este foarte interesant „laboratorul dragostei” din șezători. Feciorul spune: Mândră de dragostea noastră/ O-nflorit un pom sub coastă/ Când dușmanii au aflat/ Au venit și l-o tăiat! Este o metaforă ieșită din comun că țăranul s-a putut gândi că pentru dragostea lor a înflorit un pom sub coastă.
Găsim în versurile populare și alfabetul, și geografia dragostei, de exemplu cărările satului devin cărările dragostei, dar și cărările Raiului, pentru că țăranul zice: De aici până la Rai/ Cărărușa-i tot un scai/ Dar de-aici până la mândra/ Cărărușa-i ca oglinda! De asemenea, este horea celebră: Sărace cărările mele/ O crescut iarbă pă ele/ O venit un prăpădit/ Cărărușa mi-o-ngrădit/ Și-o venit un blăstămat/ Cărărușa mi-o ciuntat/ Tot cu spini și cu nuiele/ Supărarea mândrii mele/ Da poi supărarea me/ Că nu pot mere la ie. Deci, în mentalul popular se păstrează geografia Raiului, ca loc al iubirii și al fericirii, mai ales că Raiul a fost aici pe pământ înainte ca Adam și Eva să fie alungați din Grădina Edenului. Iar oamenii și-au dorit de atunci să regăsească poarta Raiului de aici de pe Pământ. Dar, în același timp, atunci când ești tânăr, nu-ți pui problema celuilalt Rai, ci îți pui problema să-ți faci tu Raiul.
O altă metaforă extrem de frumoasă este despre puterea dragostei. „Puterea” este cuvântul corect, pentru că țăranul nu are alte sinonime: Pădurice de molid/ Aprinde-te-ai dintr-un gând/ Să ardă crengile-n tine/ Cum arde inima-n mine. Deci, vă dați seama ce înseamnă ca gândul să aprindă pădurea? Este acea forță a iubirii ca și puterea credinței din Evanghelie când se spune că, prin credință, poți să spui muntelui să se arunce în mare, iar el se aruncă.
Există în folclor și un inventar al ierburilor dragostei. De exemplu: Pădurice rară-n jos/ Trece badea mânios/ Cu pană de măieran/ Cu cărduț de odolean/ Pân la coada ociului/ Trasă-i pana corbului. Odoleanul este o plantă cu puteri miraculoase precum busuiocul, adică o plantă a dragostei. Am o poveste din Petrova despre Valea Mătrăgunii, locul unde crește mătrăguna. Acel loc era ținut secret și numai unele femei știau să sape mătrăguna. Referitor la puterea credinței, ele chiar credeau că săpau mătrăguna ca ritual magic să-și găsească ursitul sau să grăbească măritișul. Mătușa mea s-a dus cu un grup de fete să sape mătrăguna. Acolo se făcea un foc, dansau în jurul focului și rosteau o incantație. Secretul era ca atunci când se făcea acest ritual să nu te descopere nimeni, pentru că altfel vraja se întorcea asupra ta și devenea negativă. Dar pe mătușa aceasta a mea, împreună cu grupul ei, le-au surprins alt grup. Iar ele chiar credeau în asta. Și mătușa, când mi-a povestit, mi-a spus că toate fetele din grupul ei au avut căsnicii de coșmar. Ea a rămas văduvă la câțiva ani după ce s-a măritat. Deci, faptul că au fost surprinse și că au fost convinse că le-a fost deturnată intenția vrăjii a făcut ca în viață să li se adeverească spaima lor.

Majoritatea cântecelor din folclor sunt despre mândră și drăguță și aproape deloc despre nevastă. M-a intrigat acest lucru și am căutat destul de mult până am găsit și versuri despre nevastă, dar sunt mai degrabă o tânguire amară a bărbatului însurat, care a avut o viață mai zbuciumată și care, ajuns la o vârstă mai înaintată, cântă în felul următor: Nu-mi lua Doamne puterea/ Să-mi mai pot iubi muierea/ Fața nu mi se zbârcească/ Părul nu-mi încărunțească. Este foarte frumoasă această tânguire, pentru că înseamnă că deja lui îi este rușine de el însuși.

Alfabetul dragostei are o întreagă gamă de semne și de modalități de transmitere a mesajelor. Plus că fiecare cuplu are limbajul lui specific. Iată câteva versuri care demonstrează acest lucru: Eu pă deal/ Mândra pă vale/ Și mi-o cunosc după poale/ Eu pă deal/ Mândra pă șes/ O cunosc numa pă mărs/ Pă mărsul picioarelor/ Pă-ncrețâtul poalelor/ Când mere gândești că scrie/ Ca țăruda pă hârtie – deci nu are nevoie de alte detalii, pentru că el cunoaște tot alfabetul ei, îi cunoaște toate secretele. Sau: Frunză verde și-o lalea/ Eu cărarea mi-oi muta/ Pă din sus de mândruța/ Când oi trece-oi șuiera. În plus, la țară nu erau sms-uri, dar tinerii au găsit modalități prin care transmiteau anumite intenții. Așa că, dacă fata ducea colțul baticului la gură, era semnalul că acceptă compania celui care o curta. Era o chestiune de lascivitate supremă. În perioada interbelică, metoda aceasta de transmitere a mesajelor secrete era folosită cu ajutorul evantaielor, care erau mișcate sau poziționate într-un anume fel pentru a transmite intențiile. La sate au perfecționat altă categorie de mesaje, iar asta se vede și din versurile: Mândrulița me cea dulce/ Fă-mi cu ochiul când ti duce/ Batăr mândră fă-mi cu geana/ Să ies după dumă-ta.
Apar în folclor versuri despre cât de tare „arde” dragostea și cât de intensă poate fi aceasta. O strigătură din joc este: Tata o fost om de leac/ Eu mai mare drac mă fac. Adică tata a fost om de „leac pentru cele suferinde”. În Petrova am găsit versurile: Peste vârful Strâmturii/ Vine dorul mândruții/ Și-așe vine de fierbinte/ Că de-aș sta-n loc m-aș aprinde. Alte versuri extrem de interesante sunt: Mândră nu te supăra/ Că-a veni primăvara/ Și-om îngrădi dragostea/ Ne-om îndestuli cu ea – adică el își propune să o ia totuși de nevastă.

Aroganța și stima de sine exagerată apare în versuri precum: Frunză verde cum se face/ Lasă-mă mămucă-n pace/ Să trăiesc cu fetele/ Ca codru cu frunzele. Iar în partea opusă sunt versurile: Dorul mândrii și cu-al meu/ Rupt-o podul pă Vișeu – versuri pline de metaforă și forță în sensul că dorul este atât de mare încât pământul îl suportă, dar un pod se rupe de greutatea lui.
„Noțiunile de mândru, mândră, dragoste, iubire, ibovnic vin din limba slavă veche. Dar în folclor nu se vorbește despre statutul femeii. Ea trebuia doar să satisfacă o necesitate a bărbatului, în niciun caz socială și să-i asigure continuitatea de neam. Pentru că este expresia «să te ferească Dumnezeu de cilediul de fete și de bogăția de capre». Adică, cea mai mare rușine era să ai la casă o capră și să ai fete, pentru că fata nu-ți putea duce numele mai departe. Pentru că era ideea ca și în Oaș, dacă ți se întâmplă ceva, dacă ai feciori, ai cine să te răzbune (vestitele vendete din Oaș). Cine avea capre era săracul satului. Dacă voiai să fii cineva, trebuia să ai oi. Concluzia este că dragostea este o efer­vescență doar din perspectiva bărbatului. Femeia, săraca, nu avea decât să aștepte. Ea își forța un pic destinul cu vrăjile, cum era săpatul mătrăgunei. Femeia nu putea dispune de destinul ei, pe când băiatul dispunea de destinul lui. Folclorul nostru este plin de povești cu iubiri interzise, cu tineri care fug împreună peste voia părinților”, a concluzionat Ilie Gherheș.