Dr. Vasile Chindriș - sub cupola idealului național

I. Dr. Vasile Chindriș - un dregător la curtea muzei Clio

Altarul postumității unei personalități este întotdeauna împodobit cu roadele faptelor sale, cu opera lu­crătoare a idealurilor pe care le-a năzuit. Acest ecran este singurul loc fără pete, fără umbre și compromisuri, rupt direct din Rai; este o oglindă sau un revers al destinului, o funcție, mai ales dacă aceasta a reușit să lase o „dâră de lumină” în sfeșnicul nației sale, primenindu-i timpul în care a trăit.
Cu siguranță că nu se cade să ne „judecăm” înaintașii! Dimpotrivă, eu mă emoționez în fața vieții lor, mai ales a acelora care și-au așezat-o la temelia edificiului națio­nal. Cred cu tărie că istoria este un exercițiu de sinceritate și că emoția patriotică este lacrima îngerului nostru păzitor, atunci când ne învrednicim a fi mai mult decât o simplă enzimă istorică, într-o ecuație conjuncturală, specifică.

Potrivit documentelor cercetate în arhiva Serviciului Județean Mara­mureș de Evidență a Populației, Vasile Chindriș s-a născut în Ieud, la 15 decembrie 1881, din neamul Bocritenilor, s-a căsătorit cu Maria Ilona Balea din Ieud, la 3 martie 1921 în Sighet și a decedat în același oraș, la 6 ianuarie 1947. A fost elev al lui Petru Bilțiu-Dăncuș, dascălul arhetipal al Ma­ra­mureșului, care a limpezit spiritualitatea comunității, făcând din această așezare o vatră de cultură și de patriotism, astfel încât cu siguranță că, pentru o anumită perioadă de timp, „în Maramureș soarele românismului de la Ieud răsărea”.
După școala primară confesională, începută la Ieud și continuată la Dragomirești, deoarece aici era organizat învățământul de stat în limba maghiară, a urmat studiile secundare la Sighet, la liceul maghiar, ca bursier al „Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș” (5 februarie 1861). De la învățătorii săi, Petru Bilțiu-Dăncuș și Grigore Dunca, învățase, iar la Sighet a înțeles și de la ceilalți fruntași români ai vremii, că pentru un tânăr maramu­reșean izbăvirea de orice fel, și mai ales cea națională și socială, poate veni doar prin instrucție și educație, prin așezarea sub faldurile riscante, provocatoare, ale luptei naționale, aflate atunci în plină afirmare.
Rămâi și azi uluit cum niște „sim­pli prunci de țărani”, cu părinți analfabeți, odată ce „apucau” calea învățăturii, depuneau atâta râvnă încât reușeau să se instruiască, într-o altă limbă, să performeze, astfel încât să devină profesioniști ai unora dintre cele mai diverse domenii, cu doctorate, iar apoi, în mod miraculos, să se înscrie în lupta de emancipare națională.  
Referindu-se, în principal, la această perioadă a sa, respectiv cea a studiilor, într-un mod lapidar, în necrologul publicat în „Graiul Maramureșului”, din 26 ianuarie 1947, ziaristul Gheorghe Dăncuș reținea: „Născut la 15.XII.1883* (corect 1881 - n.n. I.G.) în comuna Ieud din țărani: învață la școala confesională din sat; apoi 2 ani în Dragomirești, unde era și școală de stat în limba ungară, spre a putea începe studiile secundare; cursul inferior la liceul din Sighet; cel superior la Oradea; Academia de drept în Oradea; doctoratul la Cluj, cenzura în Budapesta și 2 ani studii de specializare la Universitatea din Berlin, ca bursier al Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor, înființată de marele savant Nicolae Iorga”.1 Într-adevăr, Liga…a fost înființată de către savantul Nicolae Iorga la 15 septembrie 1890, iar din 1914 marele nostru istoric a lăsat locul de președinte lui Vasile Lucaciu, pentru o perioadă de patru ani, totodată, schimbându-i și numele în „Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor”.  
Ca student la Berlin, în evoluția tânărului maramureșean s-a realizat o transformare radicală în destinul său, el reușind să-și completeze și să-și aprofundeze cunoștințele despre istoria românilor, având șansa unei prietenii deosebite cu istoricul savant Vasile Pârvan și cu alți tineri români, lângă care și-a întărit, și-a consolidat convingerile sale patriotice. În această perioadă de emulație intelectuală, de frământări naționale, Vasile Chindriș a ajuns vicepreședinte al „Asociației studenților români de la Berlin”, o demnitate onorantă, dar care-l va propulsa, asumându-și un destin de luptător pentru cauza națională, la un alt nivel, superior, național.

După finalizarea studiilor de drept la Berlin și după cristalizarea convingerilor sale patriotice, Vasile Chindriș s-a întors la Sighet, hotărât să înceapă o carieră de avocat (vara anului 1909). În această profesie, de mare prestigiu la acea vreme, a fost inițiat de către însuși dr. Ioan Mihalyi de Apșa, care-l va înnobila și mai mult cu aura misiunii naționale, aceea de apărător al dreptății românilor din comitatul Maramureș, devenind, totodată, un protejat al acestei ilustre familii.  
Etapa sigheteană a lui Vasile Chindriș a fost una a deplinei sale maturități profesionale, dar și a angajării lui depline, dincolo de orice inhibiții, pe tărâmul luptei na­ționale. El a început să militeze pentru scoaterea Maramureșului din izolare, devenind, la 20 ianuarie 1913, președinte al filialei „Astra” din Sighet.
Cu toate că beneficia de suficiente cunoștințe juridice, i s-au pus tot felul de piedici de către autoritățile austro-ungare ale vremii, iar filiala sigheteană a „Astrei” a putut lua ființă abia după un an. Chiar dacă a fost timp de 45 de ani la conducerea „Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș”, Vasile Chindriș a făcut pasul și către organismul sibian, devenind președintele filialei „Astra” a Mara­mureșului, pentru o perioadă de 15 ani.
În această calitate de fruntaș astrist el s-a implicat foarte mult, fiind catalizatorul unor acțiuni de anvergură, mai ales după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, având rolul decisiv într-o mulțime de activități cultural-patriotice, serbări școlare și naționale, contribuind esențial la realizarea bus­tului statuii dr. Ioan Mihalyi de Apșa, pe urmele căruia era sortit a-i călca.
Subliniind exact aceleași calități de lider și după momentul deplinei Uniri de la 1 Decembrie 1918, Mihai Marina, un alt mare român care a trăit și a activat pe acest tărâm al românismului în Sighet (și nu numai!), scria: „Abia peste un an Despărțământul Sighet al Astrei a putut lua ființă, președinte fiind ales dr. Vasile Chindriș. El deține această demnitate timp de 15 ani, ducând muncă de culturalizare în spiritul ideilor noi de unitate națională românească. În timpul președinției sale, au fost organizate serbările de dezvelire a bustului dr. Ioan Mihalyi de Apșa, care au constituit un prilej de afirmare a recunoștinței pentru vechile activități culturale românești”.2

Aflat sub influența benefică a istoricului Vasile Pârvan și a altor fruntași ai luptei naționale, Vasile Chindriș a mizat totul pe cartea românismului devenind, în preajma Marii Uniri, liderul de necontestat al luptei naționale din Maramureș. Momentul astral al carierei sale
s-a ivit la 22 noiembrie 1918, când a fost ales președinte al Sfatului Național Român Comitatens Ma­ra­mureș, tot la propunerea dr. Titus Doroș. În noua calitate supremă, i-a fost luat jurământul pe drapelul național, în Piața Sighetului, în fața celor peste 5.000 de români adunați pe scena amenajată, la inițiativa preotului Simion Balea, din Săpânța, unul dintre organizatorii care simțise că „sosise plinirea vremii” și despre care contemporanii afirmau că „asemenea vremi îi plăceau popii Balea”.
Apoi, cu un gest temerar, demn de cei mai mari bărbați ai istoriei noastre, Vasile Chindriș a fluturat martiric steagul tricolor deasupra capului său, a scenei și a mulțimii, într-un decor istoric cu totul inedit, spre uimirea și înfrigurarea mulți­mii, căci asupra ei erau îndreptate țevile mai multor puști mitraliere, așa-numitele „mașini de pușcat” ale autorităților statale austro-ungare, de pe acoperișurile care străjuiau piața. Soarta românismului era acum în mâinile românilor care se desprindeau de un trecut vitreg și se încredințau unui viitor abia prezumat; un popor de țărani care avea și acționa după un crez mistic, mesianic poate.  

Vasile Chindriș a făcut parte din delegația românilor maramureșeni care a plecat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, ca delegat cu credențional, din partea Cercului electoral Sighet, alături de Ilieș Filip din Apșa de Jos (azi, Ucrai­na), dr. George Bârlea - Sighet, Vasalie Mih - Iapa și Mihail Dan - Apșa de Mijloc (azi, Ucrai­na).
La Alba Iulia, Vasile Chindriș avea 37 de ani și părea omul providențial pentru mulți dintre contemporanii săi, instalându-se în fruntea mișcării de emancipare națională. Aici, la Alba Iulia, a fost ales membru în Marele Sfat Național Român, alături de alți maramureșeni, între care: Ioan Doroș - protopop de Sat-Slatina (azi, Ucraina), dr. Salvator Iurca - avocat în Sighet, Simion Balea - preot în Săpânța, dr. Vasile Filipciuc - avocat din Petrova ș.a.; în total - 13 maramureșeni din actualul județ au făcut parte din ineditul organism.

Între 22 noiembrie 1918 și 28 aprilie 1919, în calitate de președinte al Sfatului Național Român Comitatens (devenit apoi Consiliul Național Român Comitatens), dr. Vasile Chindriș a condus, de facto, administrația județului, într-o perioadă cât se poate de convulsionată și de imprevizibilă, de tul­bure, impunând autoritatea românească într-o reședință comitatensă cu organele sale în funcțiune, ezitante și în derivă, dar și în condițiile în care încă negocierile Conferinței de pace de la Paris (1919 - 1920) erau în plină desfășurare.
În acest climat atât de energizat etnic, cu siguranță că au contat foarte mult atitudinea și măsurile luate de etnia maghiară, respectiv liderii ei locali, care nu puteau să accepte noul statut care li se prefigura. În atare situație, autoritățile și-au reconfigurat schema administrativă aducând noi întăriri, încercând să facă ceea ce știau ele mai bine, adică să măsluiască statistici despre compoziția etnică a comitatului, așa cum rezultă și dintr-o notă lapidară de presă, apărută în aceeași publicație, „Sfatul”: „Marți, (30 l.c.) (3 decembrie 1918 - n.n. I.G.), sub întunerecul de seară reprezentații celor 5 orașe așa numite de coroană - Sighet, Câmpulung, Teceu, Vișc și Hust
s-au ales un comitet, care să lucre­ze pentru integritate. D-l Mokcsai a făcut un memoriu istoric și statistic. E făcut după recepta veche, plin de neadevăruri, de gust. Dăm pe cel mai grosolan: în Satul Slatina nu-i nici un picior de Român, căci 41, 68% sunt ruteni. Halal de așa început! Cu minciuna nu poți și cina”.3
Deosebit de încrâncenată a fost situația și în unele localități mai mozaicate etnic unde pe lângă români, evrei, maghiari și ruteni, mai conviețuiau și etnici germani sau țipțeri, de exemplu. În acest sens, în dreptul zile de 26 ianuarie 1919 în Registrul de Operațiuni al Regimentului 14 Roman găsim consemnat:
„…S-au desarmat locui­torii din comuna Vișeul de Sus și Garda ungurească din Borșa/ambele comuni pe Valea Vișăului/ Pierderi: sold. Vrânceanu V. ctg. 1913 mort în spital”.4

O situație la fel de tensionată a rămas la Vișeul de Sus, totuși, unde, pe lângă componenta etnică a intrat în scenă și propaganda bolșevică. În consecință, între tipțerii de aici și garda națională română locală au apărut relații conflictuale, aceștia atacându-i pe gardiștii români, așa încât a fost nevoie de intervenția militară a trupelor organizate române cantonate la Sighet.


În acest sens, ziarul „Sfatul” din 1/14 martie 1919 relata:

„Mișcări bolșeviste în Vișeul de Sus.
Între Țiperii din comuna Vișău de Sus a încolțit se vede bolșevismul. La sfatul conducătorilor socialiști comuniști o ceată de Țipțeri au atacat garda română și pe cei câțiva români concrezuți cu organizarea gardei. Pentru restabilirea ordinei au fost trimise din Sighet o companie de soldați, făcând rânduială în câteva ore. Au deținut 30 de vinovați. Conducătorul cetei a fost găsit mort, înecat într-o groapă cu var unde s'a ascuns dinaintea pedepsei”.5

Toată această înțeleaptă gestionare a unei astfel de situații de criză, de transfer de putere de stat, de la o autoritate la alta, a fost posibilă mai ales datorită prestigiului de care se bucura Vasile Chindriș, precum și cooperării dintre auto­ritățile românești plebiscitare și conducătorii militari ai Regimentului 14 Roman, eliberator, după cum avea să aprecieze noul prefect cu ocazia instalării sale: „La 28 April 1919 ne-am prezentat la Consiliul Național din loc.[alitate] unde dl T. Mihali a mulțumit pentru activitatea desfășurată și a anunțat preluarea imperiului peste județul Maramureș.
La ora 12 ne-am prezentat la prefectura județului, unde actul de preluare a imperiului a fost executat” 6.

Epoca misionară, aproape mistică a lui Vasile Chindriș a căpătat o altă anvergură odată cu ziua de 28 aprilie 1919, respectiv cu depunerea jurământului primului prefect român al Maramureșului; l-am numit aici pe dr. Vasile Chiroiu, un bănățean călit pe front, dar și în timpul luptei pentru încropirea companiilor de voluntari de la Darnița, de lângă Kiev, alături de un alt mare maramureșean - dr. Găvrilă Iuga.
Noul prefect a depus jurământul pe același drapel confecționat din pânza dăruită de tribunul Vasile Goldiș de la Arad, care a fost brodat de către cele opt fete ale ilustrului cărturar român patriot dr. Ioan Mihalyi de Apșa, în noaptea de 21/22 noiembrie 1918, adus ascuns în sân, în piață, de către mezina familiei, d-ra Lucia de 13 ani; pe el a jurat dr. Vasile Chindriș, după ce a fost sfințit de către preotul Simion Balea, a fost purtat apoi pe Câmpul lui Horea de la Alba Iulia. Rolul lui Vasile Chindriș s-a rezumat ulterior la o carieră juridică, fiind numit jurist-consult al județului, calitate în care a excelat, o perioadă scurtă deținând și funcția de primar, apoi ajungând să lucreze și în structura administrativă a ținutului Someș, la Cluj, iar în anul 1940, odată cu Dictatul de la Viena (30 august 1940) s-a refugiat la București, tot ca jurist, în Ministerul de Interne, pentru a se proteja de furia revanșardă maghiară. De asemenea, în plan politic, marele român a devenit, în noiembrie 1919, „deputat în Casa Țării” din partea Partidului Național Român, iar după 10 ani a fost ales senator pe listele Partidului Național Țărănesc. În București, în refugiu dr. Vasile Chindriș se îmbolnăvise foarte grav, iar în anul 1943 s-a pensionat.
După înfăptuirea idealului național, la 1 Decembrie 1918, părea că rolul unor personalități de mare anvergură ar fi putut intra într-un anumit con de umbră. Nu a fost deloc așa; dimpotrivă, începea o altă etapă a luptei naționale, mai ales odată cu energizarea revizionismului maghiar, care reprezenta o presiune și o primejdie constante la adresa ființei statului român. În consecință, la 15 decembrie 1933, se constituise, la București, Liga Antirevizionistă Română, al cărei președinte a fost Stelian Popescu, directorul ziarului „Universul”.
În acest context larg, național, în Maramureș au avut loc adunări antirevizioniste la Sighet și Vișeul de Sus la care au participat mii de români. Pe acest val popular, la 26 noiembrie 1934, la Sighet, a avut loc o ședință a secției locale a Ligii Antirevizioniste Române, care l-a ales în fruntea sa pe dr. Vasile Chindriș, în lipsa acestuia, fiind „morbosu” (bolnav). După un an, dr. Vasile Chindriș a demisionat din această demnitate, locul său fiind luat de către dr. Ion de Kovats, iar dr. Vasile Chindriș va completa galeria președinților de onoare, alături de protopopul de Săpânța - Simion Balea, Nicolae Doroș - protopop în Sat Șugătag și Găvrilă Iuga - avocat în Vișeu7.
Odată așezate lucrurile în matca lor firească, după cum se dorea și se predica de către unii, a început, totuși, o bătălie de orgolii, de rivalități locale sau între personalitățile puternice indigene și organele administrative implementate de către București și așezate în anumite  funcții. Unul dintre momentele maxime ale crizei personalităților locale a fost consemnat în anul 1937, cu ocazia alegerii președintelui Baroului de Avocați Maramureș. În acest context, tabăra în care se situa dr. Ion de Kovats din Rostoca, prodecan al respectivului organism, înainta Uniunii Avocaților din România „un raport și un memoriu”, respectiv „un recurs” împotriva numirii lui Vasile Chindriș în calitatea de decan al acestuia. Documentul adresat Bucureștiului cuprindea o analiză și o descriere amănunțite a componenței etnice a Baroului făcându-se, totodată, și o „reevaluare” a comportamentului dr. Vasile Chindriș de-a lungul timpului. Astfel, se arăta că, în 6 noiembrie 1920, în contextul alegerii decanului Baroului de Avocați din Sighet a triumfat Florentin Mihalyi, care a obținut opt voturi, în detrimentul dr. Titus Doroș, care a adunat doar cinci voturi. Dr. Ion de Kovats și-a revărsat nemulțumirea explicând această nedreptate prin comportamentul lui Vasile Chindriș care, imediat după Marea Unire, ar fi părăsit, după opinia sa „ideea curat naționalistă”, menționând următoarele: „A lipsit de la acel solemn act românesc din 6 Novembrie 1920 domnul dr. Vasile Kindriș, pe cine obștea românească pe vremea cârmuirei ungurești, la propunerea mea, l-a ales de președintele Astrei nou înființate în Maramureș și pe cine în anul fericit al dezrobirei noastre, obștea română, la propunerea defunctului meu văr dr. Titu Doroș, l-a ales de președinte sfatului național din Maramureș” 8.
 Pe lângă alte multe argumente de ordin profesional, petiționarul nostru nemulțumit, dr. Ion de Kovats din Rostoca, încercând să aducă grave prejudicii de imagine contracandidatului său câștigător a reanalizat întreaga activitate a lui Vasile Chindriș. Ca atare, Ion de Kovats mai nota: „Mă doare din suflet că au negat subscrierea și nu s-au identificat cu noi dl dr. Vasile Kindriș, jurist consultul județului, am aflat de natural că nu s-au identificat cu noi dl Zoltan Man, cine apoi a devenit prefectul județului. Declar [că] nu port nici o ură personală față de Dr. Vasile Kindriș, am umblat o viață întreagă pe o cărare dreaptă, ceia românească, el a fost acela care ne-a părăsit.
Am tot nedejduit întreg baroul român, că va reveni la matcă românească, căci vedeți este fiul unui țăran fruntaș nobil din Ieud, un om de cinste și de mare omenie.
Domnul Dr. Vasile Kindriș a refuzat să fie președintele Ligii Antirevizioniste din județ, pe titlul că este prea ocupat și suferind și ne-a uimit faptul că a dorit să fie decanul ales cu voturi jidănești.
Această alegere s-a făcut drept recompensă, că s-a rupt din șirul nostru românesc, unde numai cinste a primit, fundațiile române și creștine l-au purtat la școală, banul Ligii culturale din țară l-a trimis pe vremea cârmuirei ungurești în Germania la studii”.9
Din păcate, climatul sociopolitic al perioadei interbelice în Maramureș a consemnat și astfel de lupte intestine care, în general, nu au avut decât câștigători punctuali, lăsând pete, mai mari sau mai mici, pe ecranul postumității respectivelor personalități; în fapt, exerciții de legitimare în fața istoriei sau chiar pentru imaginea lăsată urmașilor.

* Jurjac = George Enescu

Note:
1. Dăncuș, Gheorghe, +Avocatul Vasile Chindriș, în „Graiul Maramureșului”, Anul XVI, Nr. 4, Duminecă 26 ianuarie 1947, p. 1.
2. Marina, Mihai, Maramureșeni - portrete și medalioane, Editura Dragoș-Vodă, Cluj-Napoca, 1998, p. 262.
3. Știri din Maramureș, în ziarul „Sfatul”, organ al Consiliului Național Român Comitatens din Maramureș, Anul I, nr. 3, Sighet, Vineri 21 decembrie 1918 (3 ianuarie 1919), p. 4.
4. Depozitul Central de Arhivă Pitești, Registre Istorice și Jurnale de Operații, crt. 3352, Fond 4305 - Regimentul 14 Dorobanți, Dos. 125/1918 - 1919, f. 215 v.
5. Mișcări bolșeviste în Vișeul de sus, în ziarul „Sfatul”, organ al Consiliului Național Român Comitatens din Maramureș, Anul II, nr. 10, Sighet, 1 (14) Martie, 1919, p. 4.
6. Din Raportul prefectului Dr. Vasile Chiroiu, către Șeful de rezort, din 1 mai 1919 despre „Preluarea imperiului…”, în Caietul Expoziției „Contemporani cu Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Contribuția maramureșenilor la săvârșirea și desăvârșirea Unirii”, Serviciul Județean Maramureș al Arhivelor Naționale și Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare, Baia Mare, 2018, p. 59.
7. Vezi pe larg Batin, Laurențiu, Oameni de seamă ai Maramureșului. Dr. Ion de Kovats, Editura Limes, Florești - Cluj, 2017, p. 278 – 405.
8. Idem, p. 225.
9. Ibidem.


Stabilirea administrației românești

La începutul lui ianuarie 1919, Maramureșul a fost ocupat de către trupe ucrainene. Drept urmare, la Sibiu a fost trimisă o delegație condusă de Vasile Filip­ciuc pentru a solicita Consiliului Dirigent să intervină pe lângă Armata Română pentru a intra în Maramureș şi a-l elibera. La 16 ianuarie, a intrat în Maramureș Regimentul nr. 14 din Roman, sub comanda colonelului I.
Gheorghiu, iar în ziua următoare a învins forțele ucrainene în lupta de la Cămara la Sighet. Ulterior, Regimentul şi gărzile naționale românești au trecut la capturarea bandelor teroriste din Mara­mureș, ocupând teritoriul de pe ambele maluri ale Tisei până la Câmpulung la Tisa şi Valea Tara­sului. Vestul şi nordul Mara­mureșului a rămas pentru moment sub control maghiar. În primăvara lui 1919, au început provocările armatei sovietice maghiare, ceea ce a determinat reluarea luptelor. În final, Regimentul nr. 14 a ocupat şi restul Maramureșului, nu fără pierderi în rândul subofițerilor şi soldaților.
Odată cu eliberarea Maramu­re­șului, a fost stabilită şi adminis­trația românească. La 28 aprilie 1919, a depus jurământul de credință noul prefect al județului, Vasile Chiroiu. Alte funcții au fost ocupate de către: Gavrilă Mihaly (subprefect), Alexandru Moldovan (prim notar al jude­ţului), Vasile Filipciuc, Flaviu Iurca, Iuliu Coman, Gheorghe Dan (pretori), Vasile Chindriş, Izidor Anderco, Iosif Rednic (jurisconsulți), Gheorghe Coman (administrația financiară), Ion Rednic, Alexandru Bălin, Sig. Pop, Ivan Dan (serviciul sanitar), Alexandru Lazar (prim-preșe­dinte la tribunal), Iuliu Moyş, Dumitru Grad (președinți la tribunal), Ilie Chindriş (prim-procuror), Desideriu Batin (pre­ședinte al sedriei orfanale), Tiberiu Chişiu (legist), Iuliu Pop Sighet, Petru Vaida Vişeu (președinți la judecătorii), Florent Mihaly (decan al baroului de avocați), Ion de Kovats (prodecan al barou­lui de avocați), Victor Hodor (primar al Sighetului), Teodor Pop (şef al poliţiei din Sighet), I. Stoia (revizor școlar), Vasile Iuga şi Ştefan Bota (subrevizori şcolari). Funcţiile mai mici au fost ocupate temporar de către persoane fără pregătire de specialitate.
În toamna anului 1919, au fost redeschise școlile secundare: un liceu de băieţi şi unul de fete şi o școală normală de băieți la Sighetu Marmației, apoi un gimnaziu la Vișeul de Sus. Pentru susținerea elevilor şi internatului gimnaziului din Vișeu, Vasile Filipciuc a întemeiat o fundație de 500.000 de coroane. Gavrilă Iuga a transformat casina din Vişeu într-una românească şi a pus bazele Băncii Vişeului, care avea un capital exclusiv românesc de 600.000 de lei.

În octombrie 1919, au fost aleşi primii reprezentanţi ai Maramu­reşului în Parlamentul României Mari: Gheorghe Bilaşcu, Gavrilă Iuga, Vasile Chindriş, V. Pop, Teodor Bocotei, Orest Ilniczky (deputaţi), Alexandru C. Anderco, Simion Balea, I. Boroş şi I. Pop senior (senatori). Deputatul Orest Ilniczky a citit în plen declaraţia prin care poporul rutean dorea să fie cuprins în hotarele României, „văzând în aceasta unicul mijloc de a putea scăpa de mizeriile în care au ajuns, datorită latifundiilor oligarhice şi erariale”

Problema graniţei cu Cehoslovacia

Conferinţa de Pace de la Paris a luat drept bază a discuțiilor cu România tratatul de alianță în­cheiat în 1916, care prevedea granița nouă pe râul Tisa. De acest fapt a profitat delegația cehă pentru a cere partea nordică a Maramureșului.
Între timp, Armata Română a sprijinit armata cehoslovacă împotriva ofensivei trupelor sovie­tice maghiare, iar comandamentul român în frunte cu generalul Constantin Prezan a stabilit de comun acord cu comandamentul cehoslovac o line de demarcație între cele două țări, ce oferea României aproape tot Maramu­re­șul. Neprimind nicio instruc­țiune de la primul ministru, delegația română la Conferința de Pace nu s-a putut folosi de acest avantaj pentru a stabili granița definitivă.
La 12 septembrie 1919, guvernul Brătianu a fost înlocuit de guvernul Văitoianu. Ministrul secretar de stat Alexandru Vaida-Voie­vod a înaintat un raport documentat asupra frontierei nordice a României, prin care cerea plasele Sighet, Tisa, Taras şi ju­mătate din Teceu, toate cu popu­lație majoritar românească.
La 1 decembrie, Vaida-Voevod a ajuns la șefia guvernului, în care calitate l-a numit pe Gavrilă Iuga drept expert în problema mara­mureșeană pe lângă delegația română la Conferința de Pace. Gavrilă Iuga a realizat multiple hărți, memorii şi documente, prin care a dovedit caracterul românesc al Maramureșului întreg, ceea ce constituia o îndreptățire incontes­tabilă a României de a-l cere. Relațiile între delegațiile cehă şi română au cunoscut o îmbunătățire în această perioadă, astfel că la debutul anului 1920 au început tratative între cele două părţi privind frontiera mara­mu­reșeană.
În cele din urmă, delegația cehă a consimțit în martie 1920 să lase României tot Maramureșul, cu excepția plasei Dolha. Însă, la 13 martie 1920, guvernul Vaida-Voevod a fost schimbat, iar în aceste condiții partea cehă a refuzat să mai semneze acordul, pretextând că partea română nu mai are împuternicire legală. Guvernul Averescu nu a continuat tratativele, iar la sfârșitul lui iulie 1920 a ordonat retragerea Armatei Române pe malul stâng al Tisei. Cercurile diplomatice in­ter­naționale au considerat acest gest drept o renunțare la partea de peste Tisa a Maramureșului, iar armata cehoslovacă a ocupat definitiv zona părăsită.