Dosar Iuliu Maniu Decesul în penitenciarul Sighetului (5 februarie 1953)

Condiţiile inumane din penitenciar, asociate vârstei înaintate a unora dintre deţinuţi, starea precară de sănătate şi lipsa asistenţei medicale au contribuit substanţial la rata ridicată a mortalităţii în rândul personalităţilor politice şi clericale. În perioada mai 1950 - iulie 1955, dintr-un număr de aproximativ 200 de personalităţi, 53, adică o proporție de peste 25% au decedat.

Fostul director Vasile Ciolpan a explicat în amintirile sale,  referitor la perioada în care s-a aflat la comanda penitenciarului, că deţinuţii „cu toată îngrijirea şi cu toate că erau bine hrăniţi şi trataţi cu medicamente, au decedat pe parcursul anilor din cauză că unii erau foarte înaintaţi în vârstă şi aveau diferite boli cronice”. Parcurgerea memorialisticii evidenţiază foarte clar cât de „bine erau hrăniţi şi trataţi cu medicamente” foştii demnitari şi clerici catolici.

Trupurile deţinuţilor decedaţi au fost transportate în timpul nopţii în cimitirul oraşului, iar de la mijlocul anului 1952 în cimitirul spitalului şi aruncate în gropi ce au rămas anonime până azi. Sugestiv pentru modul în care se proceda cu deţinuţii decedaţi este declaraţia redactată de Vasile Ciolpan, la 4 iunie 1955, în faţa unei comisii de anchetă din cadrul Direcţiei Penitenciare Lagăre şi Colonii:

„Pe data de 5-6 mai 1950 au început să sosească dube cu deţinuţi. Odată cu deţinuţii a venit şi fostul ministru Jianu Marin, împreună cu fostul colonel Baciu Ion, care a stat vreo două zile aici în localitate (...). Întrebând că pe viitor cum să procedez [ în cazul unui deces – n.n], mi s-a spus ca să se facă proces-verbal şi să semneze doi medici, dar să se păstreze secretul. A mai spus că împreună cu comandantul Securităţii din oraş să căutăm un loc pentru a-i putea înmormânta, dar în timpul nopţii şi să nu anunţăm moartea lor. (...) În anul 1950-1951 şi în 1952, până într-un timp, i-am îngropat în cimitirul oraşului; datorită faptului că la orice oră din noapte mai circulau oameni, am intervenit din nou pe lângă comandantul Securităţii din oraş pentru a stabili un nou loc, mai ascuns. După câteva zile de la intervenţia mea, am fost chemat de căpitanul [Adalbert] Stern, care mi-a indicat locul unde trebuia să-i transport pe cei morţi, adică în cimitirul spitalului, care este în afară de oraş”

Pentru păstrarea secretului, îngroparea cadavrelor se realiza doar pe timpul nopţii, iar mormintele au fost mascate cu brazde de pământ ca să nu se mai poată identifica. După cum declara comandantul penitenciarului, deţinuţii morţi în anii 1950 şi 1951 „au fost îngropaţi cu sicrie, iar după această dată, îngroparea nu s-a mai făcut cu sicrie, deoarece nu mai aveam scândură”.

În cazul morţii unui deţinut, comandantul întocmea un simplu proces-verbal în dublu exemplar, fără ştampilă şi număr de înregistrare, în care erau trecute numele şi prenumele deţinutului, data şi motivul decesului. Potrivit afirmaţiilor fostului director, cauza decesului era astfel stabilită: „Mergeam cu medicul spitalului din Sighet şi cu medicul penitenciarului şi făceam un proces-verbal, iar cauza morţii se trecea diagnosticul care-l avea bolnavul”. Procesele-verbale erau semnate de comandant, de medicul penitenciarului sau în absenţa acestuia de oficiantul sanitar, iar în câteva cazuri şi de ofiţerul informativ al închisorii. Vasile Ciolpan a menţionat că, în intervalul mai 1950 - martie 1954, decesele din penitenciar erau raportate telefonic la Bucureşti exclusiv de ofiţerul contrainformativ al închisorii. De la începutul lunii martie 1954, comandantul a informat în scris conducerea D.P.L.C. despre moartea fiecărui deţinut, fără însă a declara decesul la Sfatul Popular, în vederea întocmirii actului de moarte. În 2 martie 1954, Vasile Ciolpan a trimis colonelului Ioan Baciu, directorul general al D.P.L.C. un raport conţinând numele celor 41 deţinuţi, morţi în penitenciar în intervalul mai 1950 - martie 1954.

În cazul deținuților decedați în Penitenciarul Sighet Principal în intervalul 6 mai 1950 - 6 februarie 1955 nu s-au întocmit acte de moarte, operațiunea realizându-se abia în vara anului 1957, în urma presiunilor venite din partea familiilor celor dispăruţi.

La fel s-a întâmplat și în cazul lui Iuliu Maniu, actul său de moarte a fost întocmit retroactiv, la 20 iulie 1957, iar la cauza morții se menționează sec: „Insuficiență circulatorie, miocardită cronică”. La rubrica ocupaţia se consemnează cu cinism: „Fără ocupaţie”. Tocmai în dreptul celui care a avut ca „ocupaţie” supremă grija pentru neam şi ţară, pentru valorile democraţiei în numele cărora a trăit, le-a apărat şi pentru care s-a jertfit.

La 21 octombrie 1955, cotidianul „The New York Times” a publicat o ştire referitoare la decesul lui Iuliu Maniu în închisorile României comuniste. Cu două zile înainte, autorităţile de la Bucureşti au confirmat ştirea într-o manieră originală. Fostul premier Gheorghe Tătărescu a fost autorizat să acorde un interviu jurnalistului Jack Raymond, corespondentul la Belgrad al ziarului american, în care să amintească despre moartea în timpul detenţiei a lui Constantin (Dinu) Brătianu şi Iuliu Maniu. În 4 noiembrie 1955, prin intermediul unui comunicat, Departamentul de Stat deplângea moartea venerabilului om politic român:

„Iuliu Maniu a luptat cu mult curaj împotriva forţelor reacţionare şi tiranice din ţara sa în tot timpul lungii sale cariere politice. Ca apărător al libertăţilor individuale şi campion al cauzei ţăranilor români, pe care i-a reprezentat pentru mulţi ani, Iuliu Maniu a câştigat devotamentul celor care l-au urmat, iar admiraţia şi respectul [oamenilor] l-au însoţit permanent. Moartea sa întristează, nu doar pe cetăţenii şi popoarele Europei de Est, ci pe toţi prietenii democratiei din intreaga lume.

            Încercările de „recuperare” a osemintelor fruntașului P.N.Ț.

După aproape două decenii de la decesul fruntaşului Partidului Național Țărănesc, profitând de atmosfera de relativă destindere, Clara Boilă, nepoata după soră a lui Maniu, a adresat, la 13 februarie 1970, un memoriu președintelui Nicolae Ceauşescu prin care solicita indicarea locului în care a fost îngropat unchiul ei pentru a-i putea îngriji mormântul. La 30 noiembrie 1970, Clara Boilă trimitea şefului statului o nouă solicitare privind „eliberarea autorizaţiei de exhumare şi reînhumarea a osemintelor lui Iuliu Maniu, fie în Cimitirul Central din Cluj, fie în comuna Bădăcin, alături de osemintele părinţilor săi”. În martie 1971, nepoata fruntașului țărănist a fost înştiinţată că cererea de reînhumare a fost aprobată, dar membrii familiei nu puteau participa la exhumare. Din documentele accesibile până în acest moment se pare că acțiunea propriu-zisă de exhumare de la Sighet a avut loc în 27 aprilie 1971. Întrucât familia nu era de acord ca ceremonialul religios să fie îndeplinit de un preot ortodox, a fost solicitat părintele Simion Man, nepotul lui Iuliu Maniu, fără a se stabili exact ziua în care urma să aibă loc reînhumarea.

La 29 iunie 1971, un delegat din partea Ministerului de Interne a venit la Cluj, comunicând Clarei Boilă că exhumarea a avut loc, iar familia va putea verifica osemintele, acestea fiind însoţite de un certificat medico-legal pentru a le confirma autenticitatea. A doua zi, la citirea certificatului medico-legal, membrii familiei Boilă au realizat că osemintele nu aparţineau lui Iuliu Maniu din cel puţin două motive: în document se aminteşte de dentiţie, fruntaşul ţărănist neavând dinţi în momentul morţii, respectiv urmele de fractură la nivelul cubitusului, în timp ce Maniu a suferit o fractură la tibie. În faţa acestor neconcordanțe evidente, reprezentantul Ministerului de Interne a admis că ar putea fi vorba de o greșeală, precizând că va discuta problema cu superiorii săi de la Bucureşti. În scurt timp, a revenit cu un telefon în care, după ce şi-a cerut scuze pentru confuzie, a promis că se va întoarce peste câteva zile cu osemintele fruntaşului ţărănist.

În aceeaşi zi, după consultarea familiei, pentru a se evita o nouă situaţie neplăcută, Clara Boilă a trimis o adresă lui Nicolae Ceauşescu prin care comunica că renunţă la demersul de a identifica rămăşiţele pământeşti ale unchiului ei.

            Investigațiile privind locul de înhumare al liderului țărănist

În toamna anului 2006, Ioan Popovici, fost gardian la închisoarea din Sighet a relatat modul în care s-a desfăşurat operaţiunea de deshumare a osemintelor lui Iuliu Maniu în Cimitirul Săracilor, în aprilie 1971:

„Am intrat în cimitir, eu, Pop Vasile şi Bledea Gheorghe, deplasându-ne în apropierea unei locuinţe aflate în partea de centru-sud a cimitirului, unde Pop Vasile ne-a condus fără ezitare la un loc în care a afirmat că este îngropat Iuliu Maniu. Ajungând la locul indicat de acesta, el şi Bledea Gheorghe, împreună cu Pop Mihai care venise cu noi, începuse să sape. Aceştia au dezgropat şapte morminte până când au găsit un mormânt în care erau osemintele unei persoane care corespundea descrierii persoanei căutate de noi. Precizez acest lucru întrucât Pop Vasile avea informaţii că Iuliu Maniu avea o tijă metalică la picior fără să ştiu care dintre ele, aceste date existând în fişa medicală de penitenciar. La un moment dat, am găsit rămăşiţele umane cu descrierea acestor amănunte şi atunci Pop Vasile a zis că am găsit ceea ce am căutat. Eu personal nu am văzut acele oseminte. În momentul în care a fost găsit scheletul, acesta a fost ridicat din groapă cu ajutorul scândurilor de la sicriu mai precis a celor din partea inferioară, care se aflau într-o stare bună, alte obiecte nu au fost ridicate din locul unde s-a găsit scheletul. Scheletul a fost ridicat pe platforma camionului, fiind pus pe scândurile găsite, după care a fost transportat fără a fi acoperit în incinta penitenciarului, mai precis la baie, unde câţiva deţinuţi pe care nu-i cunosc au spălat oasele de pământ şi le-au introdus într-o cutie de lemn confecționată la solicitarea comandantului”.

Un alt fost gardian al închisorii, Mihai Foca, rememora în noiembrie 2006 cum a decurs operaţiunea de curăţare şi spălare a presupuselor oseminte ale fruntașului țărănist:

„Îmi aduc aminte că în primăvara anului 1971, intrând de serviciu la orele 19, am fost chemat de comandantul penitenciarului, căpitan Sicoe Gheorghe, şi mi s-a ordonat să dau tot sprijinul unui ofiţer venit la penitenciar de la Ministerul de Interne din Bucureşti, fără să-mi spună despre ce anume e vorba. În timpul turei mele la postul de control al penitenciarului, unde se afla plutonierul Bledea Mihai, acesta m-a informat că în tura de dimineaţă mai mulţi subofiţeri din cadrul Penitenciarului Sighet au participat la deshumarea unor oseminte din Cimitirul Săracilor, printre care şi al lui Iuliu Maniu şi al altor personalități, dar nu cunosc care anume. De la comandant am primit ordin să pregătesc baia penitenciarului cu apă caldă, cearșafuri, întrucât urma să fie spălate osemintele unei persoane. Am făcut acest lucru şi l-am trimis pe Bledea Mihai, care a spălat efectiv oasele acelui cadavru. După această operaţiune a apărut un locotenent, medic la Ministerul de Interne din Bucureşti, care a început să reconstituie cadavrul acelei persoane şi să măsoare cu şublerul fiecare os în parte. Menţionez că eu nu am trecut la legitimarea acestui locotenent întrucât comandantul mi-a spus că el l-a identificat şi legitimat pe acel ofiţer şi că are autorizaţie de a efectua acele activităţi şi de a intra în penitenciar. Eu personal am stat alături de acest locotenent în camera de baie unde se afla şi o masă pe care a fost reconstituit scheletul acelei persoane. Din discuţiile purtate cu acel locotenent am aflat că este din Ministerul de Interne, dar nu mi-a zis cum îl cheamă, iar după un timp, întrebând totuși la un moment dat pe cine caută şi ale cui oseminte sunt, acesta tresărind aproape spre finalul reconstituirii scheletului, mi-a spus că este vorba de Iuliu Maniu. Pentru a-şi argumenta această afirmaţie, mi-a spus că Iuliu Maniu, conform actelor din dosarul lui medical, ar fi avut o fractură la mâna stângă sau dreaptă, întrucât se vedea pe osul respectiv acest lucru. Eu m-am uitat mai atent la acel schelet, iar medicul mi-a arătat o zonă, dar nu mai reţin exact unde şi mi-a spus că acolo ar fi sudura oaselor după o ruptură. Nu am observat ca acel schelet să aibă în vreun os vreo tijă metalică şi nici medicul sau acel locotenent nu s-a pronunţat în sensul vreunei astfel de idei.

După acest lucru, locotenentul a luat oasele cadavrului şi le-a aranjat într-o cutie metalică pe interior, căptuşită cu tablă în interior şi în afară cu scândură. Din câte îmi aduc aminte, acea ladă era de 60-70 cm şi o înălţime 50 cm, aceste dimensiuni fiind aproximative. După aranjare a închis cutia metalică cu lacăt şi apoi a sigilat-o cu ceară roşie, punând sigiliul său. După acest lucru, discutând în continuare cu el, am mai aflat de la acesta că urmează să ducă cutia la Aeroportul Baia Mare, întrucât aceste oseminte au fost solicitate de către o nepoată sau rudă a lui Iuliu Maniu din S.U.A. Verificarea a fost făcută de el întrucât familia lui Iuliu Maniu avea suspiciunea că nu are să li se dea osemintele lui Iuliu Maniu. Toată lucrarea a fost făcută după declarațiile date de membrii familiei Maniu şi dosarul medical al acestuia. La această reconstituire făcută în penitenciar nu a participat nicio persoană din partea familiei lui Iuliu Maniu şi nici la deshumare. Eu personal nu cunosc câte cadavre au fost deshumate, dar ştiu că doar al lui Iuliu Maniu a fost dus în incinta penitenciarului. Menţionez că eu nu cunosc cu ce maşină a fost transportată cutia cu osemintele, întrucât eu am ieşit din tura de noapte şi până la ora 7:00 dimineața, nu venise nimeni să ridice acea cutie. Nici ulterior nu am aflat cum a fost transportată acea cutie”.

Declarațiile foştilor gardieni au fost consemnate în toamna anului 2006, în timpul cercetărilor de teren de la Sighet, când un grup de cercetători de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din Bucureşti, alături de procurorii Parchetului Militar au încercat, fără succes, să identifice osemintele liderului ţărănist.

În cadrul investigațiilor judiciare a fost audiat şi Alexandru Satmari. Un fragment din mărturia fostului ofițer, în care doar personajele au fost reale, nu necesită niciun fel de comentariu suplimentar, dar contribuie la creionarea portretului fostului securist al închisorii:

„În perioada septembrie-octombrie 1953, cât eram în concediu de odihnă şi până la data preluării funcţiei de ofiţer de contrainformații, la 7 noiembrie 1953, am venit la penitenciar pentru a intra în contact cu activitatea pe care urma să o desfăşor şi să-mi i-au în primire atribuțiile de serviciu. Nu mai reţin cu exactitate data, dar cu aproximaţie în septembrie-octombrie 1953, l-am întâlnit la penitenciar pe Iuliu Maniu, cu care am avut o discuţie. Deşi există un document oficial că el a murit în [5] februarie 1953, eu susţin în continuare afirmaţia potrivit căreia în luna septembrie sau octombrie 1953 am avut o discuţie personală cu Maniu. Avea celula la etajul I, lângă neagra. Avea 2 paturi l-am întrebat dacă nu îi este frig şi mi-a zis că-i mulţumit. Mi-a cerut să-i transmit unor lideri din Bădăcin: «Dacă voi muri, scheletul meu să fie dus la Muzeul Naţional al României». Mi-a spus că e paralizat şi nu poate merge. S-a plâns de mâncare: «Atâta ne dă, cât să nu murim de foame». Mi-a spus că puterile îl lasă, fiind din ce în ce mai bolnav şi că suferă de o paralizie care-l ţinea tot timpul în pat. De aceea nu mai putea ieşi la plimbare în curtea penitenciarului. În continuare, Maniu mi-a spus că la unul dintre picioare avea o tijă metalică de argint, care a fost introdusă în picior în urma unui accident de vânătoare (mi-a spus că a căzut de pe o stâncă) în timp ce se afla la Viena. Informatorii mi-au povestit că, după ce a murit Maniu, în data de 30 octombrie 1953, în celula lui a fost îmbrăcat în hainele lui civile, iar dimineaţa pe la orele 5 a fost dus la groapă de patru dintre cadrele militare ale penitenciarului, printre care Pop Vasile, fostul frizer, plt. Potăran Petru şi alţi doi subofiţeri ai căror nume nu mi-i amintesc acum. S-au deplasat la Cimitirul Săracilor în locul numit Făitoaie, unde au săpat o groapă pentru a-l îngropa pe Maniu. În căruţă a fost şi comandantul penitenciarului, [Vasile] Ciolpan, care le-a propus să se oprească la un bufet aproape de Fabrica de perii pentru a consuma ceva alcool. Mult nu au putut să stea acolo pentru că, căruţa era în drum şi era deja cunoscută că este a penitenciarului. Calul şi căruţa erau cunoscute. Mergând spre cimitir, înainte de a trece calea ferată, corpul neînsufleţit a lui Maniu a căzut. Constatând că au rămas fără cadavru au întors căruţa şi la circa 200 metri în urmă au găsit, pe marginea şanţului, corpul lui Maniu. Era învelit cu pături. La cimitir groapa era deja săpată. L-au pus înăuntru, doar aşa. L-au pus aşa în groapă. Peste pământ au pus iarbă, tăiată cuburi”.

Cel mai probabil, după preluarea postului, la începutul lunii noiembrie 1953, Alexandru Satmari a aflat informații despre moartea şi înhumarea fruntașului țărănist, operațiunea desfăşurându-se cu mai bine de opt luni în urmă.

Până în toamna anului 2006, fostul ofiţer de informaţii a deţinut mai multe obiecte despre care susţinea că ar fi aparținut lui Iuliu Maniu. Obiectele au fost oferite fără succes spre vânzare unor prestigioase instituţii muzeale. Întrebat de procurorii militari despre împrejurările prin care a intrat în posesia bunurilor, Alexandru Satmari a declarat:

„La gardianul Pop Vasile, informatorul meu, am găsit următoarele obiecte personale ale lui Iuliu Maniu: o pălărie de vânătoare în care este inscripţionată data naşterii lui Maniu (1873), pe care acesta a primit-o amintire din partea conducerii Austriei pe când se afla la vânătoare în această ţară. Aceste informaţii le ştiu de la Pop Vasile, el aflându-le personal de la Iuliu Maniu. Am mai găsit asupra gardianului Pop Vasile o batistă de culoare bej, cu modele imprimate în care s-a cusut cu aţă roşie: ziua, luna, anul în care a murit Iuliu Maniu de către Pop Vasile (29 octombrie 1953); o matriţă de tras cizmele, confecţionată de episcopul Alexandru Rusu la atelierul de tâmplărie al penitenciarului, Maniu lăsând cu limbă de moarte ca aceste obiecte şi bastonul să fie date familiei lui de la Bădăcin. Întrebându-l pe Pop Vasile ce a vrut să facă cu bunurile acestea, s-a justificat că a vrut să le dea lui Ciolpan Vasile. I-am confiscat lui Pop Vasile aceste bunuri ale lui Maniu, după care am informat telefonic pe secretara comandantului unității militare căruia eram subordonat, colonelul Tiriachiu [Vasile Ţiriachiu, şeful Serviciului Operativ din Penitenciare, Lagăre și Colonii - n.n.], care nu era prezent în unitate. Secretara mi-a spus să reţin asupra mea aceste bunuri că va raporta colonelului, urmând ca acesta să vină după ele într-un control. Dar nu a mai venit, aşa că obiectele au rămas la mine. În 1987, bunurile au fost depozitate de fiul meu, Satmari Mircea Alexandru, într-o bancă din Germania, iar după 16 ani le-am readus în ţară şi le-am depus pentru un an într-un seif la Banca Comercială Română. Menţionez că nu am avut niciodată intenţia de a le valorifica sau înstrăina, ci aveam intenţia de a le preda fostului preşedinte al P.N.Ţ.C.D., domnul Corneliu Coposu”.

În ceea ce ne privește, ne exprimăm scepticismul că obiectele menționate ar fi aparţinut lui Iuliu Maniu. De altfel, incertitudinea privind autenticitatea lor a împiedicat tranzacționarea acestor bunuri, ele fiind reţinute de organele de anchetă în noiembrie 2006, în vederea clarificării situaţiei lor.

Întrebat de procurorii militari în toamna anului 2006 dacă îşi reproșează ceva din activitatea desfășurată în penitenciar, fostul ofiţer informativ a răspuns că şi-a executat serviciul în mod conștiincios şi nu are nimic de care să-i fie rușine. Interogat în calitate de martor şi nu de acuzat, mărturia lui Alexandru Satmari nu a fost altceva decât o poveste romanțată în care acesta descrie cum a încercat să-i ajute pe deţinuţii politici din penitenciar. Procurorii militari au consemnat aceste fabulații, neavând de unde să ştie că aveau de a face cu un mitoman extrem de versat.

            În loc de concluzii...

În primele două decenii ale regimului comunist, sistemul penitenciar din România a reuşit să transforme sute de mii de oameni în victime. Locul în care, în general, se execută pedeapsa şi sunt disciplinați infractorii a devenit spațiul în care s-a realizat torturarea, reeducarea şi distrugerea celor care se opuneau sau nu agreau noua societate impusă de autoritățile comuniste. Agresiunea concertată şi de durată, de ordin fizic şi moral, asupra arestaților şi a familiilor acestora a avut ca rezultat demoralizarea celor care nu au fost victime directe ale represiunii, dar care puteau deveni oricând. Teroarea, ca mod de guvernare în sistemele totalitare, a produs suferință în cercurile sociale alese ca ţintă, dar, totodată, a făcut să răspândească concentric în societate o frică generalizată, paralizantă. Aşa s-a ajuns, în ultimele două decenii ale regimului, la obedienţa unui popor intimidat, pentru care, după cum remarca istoricul britanic Dennis Deletant, frica devenise o a doua natură.

Om politic a cărui acţiune se confundă cu o jumătate de veac de istorie naţională, Iuliu Maniu, prin fidelitatea şi consecvenţa faţă de un ideal politic, prin verticalitatea şi spiritul său de sacrificiu,  rămâne un posibil model de urmat pentru reprezentanţii clasei politice româneşti actuale. Dar el continuă să simbolizeze și ceea ce unii numesc, în spiritul marelui istoric Gheorghe I. Brătianu, decedat şi el la Sighet, „miracolul tenacităţii noastre în istorie”.

Fragment din lucrarea Ultimii ani

din viața lui IULIU MANIU, Dr. Andrea Dobeș, istoric,

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighetu Marmației, lucrare publicată în revista ”Iuliu Maniu și Maramureșul”