DOSAR

* Despre simboluri crestine ale vietii si fertilitatii
Ouale rosii si Patimile Mantuitorului

* Maramuresul istoric gazduieste astazi 16 manastiri ortodoxe si catolice
Noul munte Athos

* Despre simboluri crestine ale vietii si fertilitatii
Ouale rosii si Patimile Mantuitorului

Crestinismul isi are inceputurile in viata temporala. Tacitus, cel mai de seama istoric al romanilor, leaga numele si originea crestinilor de “Christus", care in timpul domniei lui Tiberius “a suferit moartea prin sentinta procuratorului Pilat din Pont". Lucian l-a descris pe Hristos ca pe unul “care a fost rastignit in Palestina" pentru ca a inceput “un nou cult". Acelasi autor ii ridiculiza pe crestini, pentru ca se “inchinau acestui sfant rastignit". Despre existenta terestra a lui Hristos au mai depus marturie Dio Cassius, Josephus Flavius, Suetoniu si Pliniu.

practicate inca din era precrestina, fiind un evident simbol al vietii si al fertilitatii. Spre exemplu, in Egiptul antic exista obiceiul de a atarna in temple oua vopsite, ca simbol al puterii regenerative in acel loc sacru. Tot in Egiptul faraonilor, oul era simbolul legamantului vietii si reprezenta, totodata, sicriul ori camera mortuara. Aceasta simbolistica s-a pastrat si in traditia crestina. Ouale simbolizeaza si mormantul purtator de viata al lui Isus Cristos, care s-a deschis la invierea sa din morti. De aceea, cand sparg ouale prin ciocnire, dar si atunci cand se intalnesc unii cu altii, crestinii isi spun "Hristos a inviat! Adevarat a inviat!" In Roma antica, la sarbatoarea lui Ianus - arata Simion Florea Marian - tinerii colorau oua pe care si le daruiau sau le foloseau in unele jocuri. Artur Gorovei arata, intr-un studiu publicat in 1937, ca erau folosite ouale colorate de catre chinezi cu 2000 de ani i. Hr. Tot el, pe baza unor anchete etnografice, descrie aceste obiceiuri ale oualor colorate asa cum se pastrau in Anglia, Armenia, Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Egipt, Elvetia, Estonia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Italia, Lituania, Polonia, Romania, Spania, Suedia si Ungaria. Cu mult inainte de aparitia crestinismului, la festivalurile de primavara, cei bogati aveau obiceiul de a darui oua invelite in foita de aur, in vreme ce oamenii de rand ofereau oua vopsite cu culori obtinute din plante.

Traditia crestinata

Traditia crestina a preluat acest element si, ulterior, s-au gasit diferite justificari pentru a explica prezenta sa in ritualul pascal. Se spune ca atunci cand Maria Magdalena l-a intalnit pe imparatul Tiberius, i-a daruit un ou rosu, ca simbol al Invierii Mantuitorului si al vietii noi. Chiar daca la toate popoarele crestine exista obiceiul de a vopsi oua de Pasti, arta decorarii lor difera mult de la o regiune la alta. Cei mai multi dintre autori sunt de acord ca ouale incondeiate, specifice ortodocsilor, sunt cel mai frumos lucrate. Aceasta explica de ce ouale produse de ucraineni sau romani, spre exemplu, sunt atat de apreciate de occidentali. La greci, predomina obiceiul de a vopsi ouale rosii, aceasta culoare simbolizand sangele varsat de Hristos. In Germania si Austria se mai pastreaza inca traditia de a darui oua verzi, culoarea vegetatiei renascute, in joia din Saptamana Sfanta. La multe popoare slave, ouale sunt decorate cu aur si argint, pentru a sublinia astfel cat de pretios este darul facut celor apropiati. In Polonia, simbolul de fertilitate asociat oului a dainuit multa vreme, fetele tinere obisnuind a trimite unul sau mai multe barbatului iubit. Obiceiul se mai poate intalni si la unele popoare latine. Spre exemplu, in unele regiuni ale Italiei exista reguli foarte precise privind numarul de oua ce se cuvine a fi daruite fiecarui barbat: doua pentru rude sau cunostinte, patru pentru indivizi nesuferiti, sase pentru iubit si 12 pentru logodnicul cu care fata urmeaza sa se marite in cursul anului respectiv. In unele tari, exista obiceiul de a se organiza concursuri de rostogolit oua, obicei ale carei radacini se pierd in negura timpului. Traditia a fost crestinata, spunandu-se ca oul care se rostogoleste simbolizeaza piatra data la o parte de pe mormantul lui Iisus.

Simboluri si legende

Legendele crestine au legat simbolul oualor rosii de patimile Mantuitorului. Rastignirea si Invierea Lui se infratesc cu reinvierea naturii primavara si cu reluarea ciclurilor vietii. Obiceiul de a darui oua apare mentionat si in cronicile medievale, unde se spune ca stapanii le faceau cadou servitorilor fideli. Oul, el insusi purtator de viata, devine un simbol al regenerarii, al purificarii si al vesniciei. Cea mai cunoscuta traditie crestina spune ca Maica Domnului, venita sa-si vada fiul rastignit, a adus oua pentru a-i imbuna pe soldati. Acestea au fost asezate sub cruce si inrosite de sangele Mantuitorului. O alta legenda spune ca atunci cand Hristos a fost batut cu pietre, atingandu-l, acestea s-au transformat in oua rosii. Vestea Invierii lui Hristos a fost primita cu neincredere de multa lume. O poveste spune ca o precupeata care vindea oua in piata ar fi spuc ca "Atunci voi crede cand ouale se vor rosi", lucru care s-a intamplat. O alta traditie, consemnata de Artur Gorovei, sustine ca dupa ce Iisus a fost rastignit, carturarii si fariseii au facut, de bucurie, un ospat. "Cand va invia cocosul pe care-l mancam si ouale fierte vor deveni rosii, atunci va invia si Hristos", ar fi afirmat unul dintre acestia. Nici n-a apucat sa-si termine spusele si ouale s-au facut rosii, iar cocosul a inceput sa bata din aripi. O ultima poveste pe care o consemnam (culeasa de Tudor Pamfilie si Mihai Lupescu) da o alta explicatie obiceiului vopsirii oualor rosii. "Sase surori maritate au vrut sa ucida pe a saptea sora a lor, care facea ochi dulci celor sase cumnati ai sai. Pietrele insa, cu care au cautat sa arunce intr-insa, s-au colorat in diferite chipuri. Sora aceasta a ramas neucisa, dar in aceasta amintire poporul a inceput sa coloreze ouale in duminica Pastilor, cand s-a intamplat aceasta".

Culori si reprezentari

La romani, obiceiul pregatirii oualor de Paste cunoaste particularitati care confera traditiei semnificatii deosebite, integrand-o deseori universului atat de fascinant al artei populare. Una dintre cele mai vechi marturii privind ouale colorate la romani este a secretarului florentin al lui Constantin Brancoveanu, Antonio Maria del Chiaro, care, pe la 1700, se minuna de culoarea aurie a oualor vopsite de la curtea domnitorului muntean. Ouale pot avea diferite "modele". In functie de zona in care se fac ele se numesc oua incondeiate, inchistrate, muncite, picate (cu ceara) etc. "Culorile folosite corespund unei simbolistici bine stratificate in timp si cunoscuta initiatilor. Mai demult, ouale erau vopsite in culori vegetale preparate dupa retete stravechi, transmise din generatie in generatie, cu o mare varietate de procedee si tehnici. Plantele, in functie de momentul in care erau recoltate, de timpul de uscare sau de modul in care erau combinate, ofereau o gama extrem de variata de nuante." Extrem de diversificate si ingenioase sunt materialele si instrumentele folosite la decorarea oualor, in functie de regiunile tarii. In unele parti sunt folosite ouale fierte, in alte zone cele golite de continut. Oua decorative se fac cu vopsele in relief (Vrancea, Putna Sucevei), impodobite cu margele (Bucovina), din lemn (zona Neamt), din lut (zona Corund - Harghita) sau chiar din material plastic (Bucovina). Ornamentica oualor decorative este deosebit de variata, ea cuprinzand simboluri geometrice, vegetale, animale, antropomorfe, skeomorfe si religioase. Astfel, numai in ornamentica geometrica deosebim simboluri si semnificatii precum linia dreapta verticala - viata; orizontala - moartea; linia dubla dreapta - eternitatea; dubla spirala - legatura dintre viata si moarte. Multe dintre ele vin din timpuri arhaice, fiind regasite, de exemplu, pe ornamentica din neolitic.

Pastele, ziua invierii lui Iisus Hristos, este praznuit de toti crestinii ca o sarbatoare de mare bucurie sufleteasca, cu belsug de bucate, intre care nelipsite sunt ouale rosii.

Obiceiuri precrestine

Cei care au studiat traditiile vechi ale popoarelor sustin ca obiceiul de a se folosi oua colorate cu diferite ocazii (sarbatori, datini de inmormantare etc.) vine din timpuri imemoriale. Ouale colorate, fara de care nu putem concepe Pastele, apar in ritualuri

Spartul oualor

Ciocnitul oualor se face "cap la cap" sau dos la dos. Putini sunt cei care stiu de unde provine acest obicei si ce simbolizeaza acesta. Pe vremuri, exista credinta ca cei care ciocnesc oua se intalnesc pe lumea cealalta. Cel care sparge oul celuilalt are dreptul sa-l ia. Daca "pierzatorul" refuza sa cedeze oul spart, se spune ca va fi obligat sa-l manance pe lumea cealalta stricat si uns cu pacura. Un mod spectaculos de a sparge ouale il intalnim in America de Sud, numai ca nu de Paste, ci de Anul Nou. Ouale sunt golite, gaoacea lor este umpluta cu apa mirositoare si sunt aruncate de locuitori de la o fereastra la alta.

Impotriva necuratului

In traditia populara romaneasca, ouale de Paste sunt purtatoare de puteri miraculoase: vindeca boli, protejeaza animalele din gospodaria omului si sunt benefice in diferite situatii. O credinta din Bucovina spune ca oul este aparator de Diavol. Acesta se tot intereseaza daca oamenii mai fac oua rosii si umbla cu colinda, caci doar atunci cand aceste doua obiceiuri vor inceta, el va putea iesi in lume.

Oua colorate de la iepuras

Prezenta iepurasului in traditia pascala se datoreaza de asemenea reminiscentelor ritualurilor pagane si divinitatilor venerate in vremuri indepartate, simpaticul animal fiind atunci, ca si astazi, un evident simbol al fertilitatii. O veche legenda nordica spune ca zeita Eoestre a gasit intr-o iarna o pasare ranita pe camp. Pentru a o salva de la moarte, zeita a transformat-o intr-o iepuroaica, aceasta pastrand insa capacitatea de a depune oua. Pentru a-i multumi binefacatoarei sale, iepuroaica decora ouale facute si i le daruia zeitei. Aceasta legenda se mai pastreaza vie in randurile comunitatii olandeze din Pennsylvania, unde copiii asteapta de Pasti iepurasul care face un cuib plin de oua colorate. Din aceasta legenda s-a nascut si traditia ca iepurasul sa aduca daruri copiilor.

Simbolistica

Ouale vopsite poarta simboluri conferite de culori: Rosu - simbol al sangelui, Soarelui, focului, al dragostei si bucuriei de viata l Negru - absolutism, statornicie, eternitate l Galbenul - lumina, tineretea, fericirea, recolta, ospitalitatea l Verdele - reinnoirea naturii, prospetimea, rodnicia, speranta l Albastrul - cerul, sanatatea, vitalitatea l Violetul - stapanirea de sine, rabdarea, increderea in dreptate.

Ioan BOTIS



* Maramuresul istoric gazduieste astazi 16 manastiri ortodoxe si catolice
Noul munte Athos

Muntele "Aghion Oros" sau Athos se inalta pe o peninsula a Peloponezului grecesc, acoperind 350 de km patrati si adapostind peste 20 de manastiri. Singura "republica ortodoxa" din lume, un fel de Vatican al crestinismului rasaritean, Athos-ul este renumit prin operele-i de arta, prin marii carturari care au trait sau vietuiesc acum intre zidurile sale si prin faptul ca femeilor nu li se ingaduie a pune piciorul pe acel taram. La polul geografic opus, in causul Depresiunii Maramures din Carpatii nordici, puzderia de manastiri rasarite dupa 1989 tinde sa confere regiunii atributul de "noul munte Athos". In veacurile trecute, lucrurile nu au stat mai altfel: bunaoara, in secolele XIV-XV, pe plaiurile morosene, documentele prind urmele a patru asemenea spatii de inchinare, astazi distruse in intregime: manastirea Cuhea (Bogdan Voda) atestata in 1411, cea din hotarul dintre Barsana si Cornesti (pomenita la 1390), si celebra stavropighie de la Peri, dovedita ca existand in 1389 si inaltata in rang de stavropighie in 1391. Pe toate aceste locuri, astazi se inalta alte manastiri, renascute dupa 1990. In afara staretiilor ortodoxe, in anul 1426 apare in diplome si manastirea catolica de la Remeti, apartinand ordinului paulicienilor. De-a lungul veacurilor, cu precadere intre anii 1700 si 1800, au mai fost atestate si alte schituri modeste, de data aceasta greco-catolice, in comunele: Biserica Alba, Bistra, Budesti, Calinesti, Dragomiresti, Giulesti, Ieud, Rona de Jos, Sacel, Sarbi si Viseu, pomelnic la care se adauga si celebra manastire ortodoxa de la Moisei (sfintita in 1672, singura care a supravietuit vicisitudinii vremurilor, pana azi). In paralel, romano-catolicii au infiintat in 1730 Manastirea Piaristilor din Sighet, care a fost desfiintata la inceputul veacului trecut.

Istorie si traditii

Despre modestul schit ce adasta pe Valea Scradei din Viseu de Sus, traditia spune ca ar fi fost profanat de o turma de oi sau capre, care au intrat in altarul bisericutei, pe cand calugarul se afla in sat, istorie petrecuta prin cel de-al 18-lea veac. In realitate, biserica a fost vanduta comunitatii germane din Viseu, undeva prin anul 1760. De acolo, aceasta a fost apoi transferata (in anul 1935, din ordinul regelui Carol II) la Manastirea Sinaia, fiind din nou stramutata in 1951, la manastirea de maici a Sanatoriului Patriarhiei de la Techirghiol, locatie in care se afla si azi. Din munti, pe tarmul marii..., iata un exemplu deja clasic de "biserica miscatoare", cum au fost atatea alte lacasuri din lemn imbinate de mesterii moroseni, si remontate apoi prin alte parti. Cele mai renumite dintre manastirile evului mediu maramuresean au fost cele de la Peri si Moisei. Daca despre prima lavra s-au scris tomuri intregi, despre a doua se vorbeste mai putin. Moiseiul a insemnat pentru maramureseni principala sursa de cultura bisericeasca si spiritualitate vreme de trei veacuri, incepand de la suruparea Perilor (pe la inceputul secolului XVIII) si pana in 1989. Aici s-au copiat manuscrise si a functionat o scoala de pictura si iconografie, ale carei produse s-au raspandit pana in sudul Ardealului. Aici au poposit deseori calugarii de la est de Carpati (deoarece Moiseiul a fost subordonat eclesiastic Moldovei, ca metoc al Putnei lui Stefan cel Mare), asigurand schimburile culturale si bisericesti cu principatele. Desi sfintirea manastirii a avut loc in 1672, scrierile vechi il pomenesc pe primul staret (ieromonahul Iosif) inca in 1599. Tot la Moisei s-a infiintat prima scoala confesionala ortodoxa cu predare in limba romana din Maramures, in anul 1694. Astazi, lacasul este pastorit de arhimandritul Ioan Horea, un slujitor al bisericii, respectat pe o arie extinsa. Demn de remarcat este ca, in perioada comunista (incepand din 1950), in Maramures a mai fiintat o asezare monastica, si anume micuta manastire de la Dragomiresti, care a supravietuit discret, sub ochii voit nestiutori ai organelor de partid.

Noile spatii monahale

Imediat dupa Revolutie, maramuresenii si-au suflecat manecile si s-au apucat de zidit biserici si manastiri. Fenomenul este greu de explicat socio-psihologic, nu atat prin ideile de la radacina acestuia, cat prin inversunarea si spiritul de competitie care domneste printre ctitorii de azi. Daca un sat isi inalta turla bisericii manastirii la 57 de metri, celalalt o ridica la 75 de metri. In fiecare comuna nord-maramureseana (si exista circa 30!) oamenii doresc ridicarea unei manastiri... Greu de spus cui slujeste asemenea osardie. Astazi, Tara Maramuresului se mandreste cu cel putin 16 manastiri care, cu exceptia a doua (Moisei si Dragomiresti), si-au pus piatra de temelie dupa 1989. Cele mai multe dintre ele sunt inca in stadiu de santier, si vor mai fi asa inca multi ani, din lipsa de fonduri. Manastiri ortodoxe de maici se gasesc in comuna Barsana (deocamdata cea mai renumita din "noul val"), Sapanta-Peri (in constructie, inca), Botiza-Schitul "Schimbarea la Fata", Ieud (in constructie) si Viseu de Jos-Bocicoiel (in constructie). Ortodocsii mai detin urmatoarele manastiri pentru monahi: Budesti-Rosia (in constructie), Valeni-Secatura (lucrarea este aproape incheiata, intr-un cadru de vis), Viseu de Sus-Valea Scradei (in constructie), Baia Borsa-Magura (cunoscuta prin staretul acesteia, ieromonahul Pimen, caruia i se atribuie puteri de exorcist), Dealul Hera-Izvorul Tamaduirii (in constructie) si Stramtura-Valea Greblei (despre care Episcopia a declarat ca locul pe care se ridica nu este inca sfintit). Ortodocsii ucraineni au si ei o manastire, destinata maicilor, care se ridica pe dealul dintre Rona de Sus si Costiui. In fine, greco-catolicii pastoresc manastirea de maici "Maica Domnului Indurerata" din Sighetu Marmatiei (cu lucrarile de constructie spre finalizare), si Manastirea Eroilor Neamului, de monahi, care se inalta incet in Pasul Prislop, inspre Bucovina.

Perspective

Desi lista de mai sus cuprinde 16 pozitii, nu suntem convinsi ca am amintit tot ce se inalta pe cei 3.300 de kilometri patrati ai Maramuresului. Astfel, se pare ca intre Bogdan Voda si Sieu (la gura Vaii Meleanului) se ridica acum o noua staretie, iar in zona satului Mara se vrea edificarea unui alt asezamant pravoslavnic, de data asta unul mai aparte, asta pentru ca initiatorii zidirii se pare ca nu sunt subordonati Episcopiei Ortodoxe a Maramuresului si Satmarului. Pe langa manastirile propriu-zise, in Sighetu Marmatiei functioneaza si cateva nuclee ale unor ordine calugaresti romano-catolice, respectiv franciscane si benedictine. "Noul munte Athos" este departe de a se multumi doar cu asezamintele existente astazi. Alte manastiri se intentioneaza a se ridica, in viitor, la Piatra Sapantei-Sapanta, pe platoul Plesca-Izvoare, in zona Sacel din muntii Rodnei, la Bistra si la Poienile de sub Munte. Ceea ce au reusit cu mari stradanii calugarii Athos-ului, inaltarea intr-un mileniu de munca a circa 22 de schituri si manastiri, maramuresenii vor sa dea gata in doua decenii. O fi bine, o fi rau, Cel de Sus stie. Insa cucernicii moroseni nu-i vor ajunge repede, numeric vorbind, pe vietuitorii din Athos. In timp ce acolo traiesc peste 1.500 de tunsi in monahism, totalul maicilor si calugarilor maramureseni (din toate riturile la un loc) nu depaseste 100 de suflete. Tendinta finala pare inlocuirea bisericilor parohiale de azi, cu manastirile viitorului. Poate pentru ca enoriasii ii considera pe calugari mai curati si mai putin iubitori de cele lumesti ca pe preotii de mir, iar staretiile par locuri mai pline de sfintenie ca "simplele" biserici satesti? Oare cum va arata Maramuresul peste 50 de ani? Un scenariu imaginar il descrie ca pe un spatiu chelit de paduri, plin de vile de prost gust si de turisti cautand in zadar autenticul, orbecaind printre vechile dar maretele bisericute medievale de lemn si giganticele manastiri contemporane...

Teofil IVANCIUC