DOSAR

* Condamnat pentru “crima contra ordinii sociale”
Aparând libertatea, cu arma

* 1 aprilie 1982 – inceputul razboiului argentiniano-britanic pentru insulele Malvine (Falkland)
Noaptea “pacalelii” argentiniene

* INTERVIU
Gheorghe Robescu, muzeograful pasionat de fotografie si istoria Tarii Chioarului
“Biblioteca ambulanta” a orasului

* Condamnat pentru “crima contra ordinii sociale”
Aparând libertatea, cu arma

Serialul ororilor comuniste continua cu cazul lui Gavrila Iusco. Iusco a fost arestat in 1949, dupa schimburi dure de focuri cu oamenii Securitatii. A fost condamnat la 5 ani de inchisoare corectionala si, la inchisoarea din Gherla, a ”beneficiat” de celebra re-educare impusa de oamenii lui Turcanu.

Gavrila Iusco s-a nascut la 24 iunie 1932, in localitatea maramureseana Sieu. In 1949, a fost cooptat intr-o organizatie anticomunista formata din liceeni. De aici si pâna la cosmarul urmatorilor cinci ani, nu a mai fost decât un singur pas. ”Elev fiind, am aderat la organizatia anticomunista , condusa de Stefan Minica, un coleg de liceu. Miscarea se dorea o replica la organizatia ruseasca . In total, eram opt persoane, care ne intâlneam pentru a pune la cale manifestatii. Toata lumea astepta venirea americanilor. Eram inarmati cu pistoale automate si cu pusti de tip ZB. In 16 aprilie ‘49, trei dintre noi am intrat in organizatia condusa de Ioan Popsa si am inceput sa ne deplasam prin diferite localitati, pentru a evita sa fim descoperiti. Doua saptamâni mai târziu, pe când mergeam de la Ieud la Dragomiresti, am innoptat la un morar, iar doi dintre noi s-au dus la Salistea cu o arma ce trebuia reparata de celebrul fugar Pasca, renumit pentru faptul ca tintea foarte bine. Ghinionul nostru a fost ca unul dintre cei doi colabora cu Securitatea si l-a turnat pe celalalt, care a fost arestat. In dimineata urmatoare, baiatul morarului ne-a anuntat ca ne aflam in vizorul Militiei. Am parasit moara imediat, fiind urmariti de noua oameni inarmati, condusi de plutonierul major Ardelean, care au inceput sa traga in câmp deschis. Noi am ripostat cu focuri de arma, in timp ce ne retrageam spre o padure. Nu au fost victime in nici una din tabere. Dupa intrarea in padure, au renuntat sa ne mai urmareasca si ne-am refugiat la Ieud, unde am beneficiat de protectia oamenilor. Insa fostul nostru camarad, Vlad Danila, ne-a tradat din nou, iar in data de 3 mai am fost reperati in casa lui Dumitru Dunca. Cladirea a fost inconjurata de zeci de securisti. Unul din noi a fost impuscat, iar altul a scapat, dupa ce a aruncat o grenada pe fereastra. Restul am fost arestati, impreuna cu familia gazda, si dusi la sediul Securitatii din Sighet.”

Dupa gratii

A doua zi au inceput arestari masive in Ieud, iar ”reactionarii” erau adusi in lanturi. Alaturi de Sapânta, Ieud era considerata printre cele mai reactionare localitati. Drept urmare, aici s–au facut primele colectivizari. ”La Sighet am fost batut de plutonierul major Toth, care era convins ca eu aruncasem grenada. Toth era renumit ca bataus profesionist. Dupa doua saptamâni, ne-au transportat la Oradea. In timp ce intram in beciurile Securitatii, s-au format doua rânduri de militieni, care ne bateau cu cozi de matura. Au inceput anchetele, conduse de plutonierul Brudascu, ce traieste actualmente in Baia Mare. Stia tot despre mine, deci nu aveam motiv sa neg ceva. Dupa trei luni de ancheta, am fost dus la Penitenciarul Oradea. Era o inchisoare veche, de pe vremea lui Maria Tereza, cu tavane boltite si usi din grilaj. Pentru a face rost de apa, scoteam gamelele pe culoar, prin grilaj si le trimiteam legate cu sfoara la detinutii din celulele vecine, spre capatul culoarului, unde se afla un bazin cu apa. Dupa ce se umpleau, le trageam in celula. Dimineata mâncam terci, iar la amiaza si seara, varza. Am mâncat atâta varza, de mi s-au umflat picioarele. In noiembrie ‘49 m-au dus la Inchisoarea Cluj, unde am stat pâna pe 5 ianuarie ‘50, când am primit sentinta data de Tribunalul Militar Cluj, sectia I – condamnat la 5 ani de inchisoare corectionala (eram minor), pentru uneltire impotriva ordinii sociale.”

“Reabilitarea”

”La inceput am stat doua zile la Aiud, dupa care am fost dusi in vagoane de marfa, ca vitele, la Jilava. Acolo stateam 200 intr-o camera mare, in care erau trei rânduri suprapuse de priciuri pe doua laturi. Printre detinuti se gaseau multi generali si ofiteri superiori ai Armatei Române. Dupa doua saptamâni am fost mutat la Inchisoarea Târgsor, unde se practica acel sistem de re-educare prin inocularea doctrinei comuniste tinerei generatii. Fiind o inchisoare de elevi (in jur de 500), regimul era ceva mai blând. Reeducarea se facea prin discutii in contradictoriu ce aveau loc de obicei in curtea inchisorii intre unii detinuti instruiti in acest scop (fratii Stoian si fratii Livinschi) si ceilalti. Cei care se opuneau fatis, intrau la izolare. Din Maramures au mai fost inchise inca 15-20 de persoane, printre care Grigore Hotico, Stefan Deac, Gheorghe Bulacu, Ioan Dunca (Barbosu), un alt Gavrila Iusco. Eram cel mai numeros lot. Intr-o noapte, unul a evadat dintr-un atelier de tesatorie, iar pe cei ramasi ne-au batut bine si pe unii ne-au trimis la Canal, iar pe altii la Gherla. Eu am ajuns la Gherla, unde am avut parte de o noua etapa a reeducarii.”

Chinurile

”Calaii erau fratii Stoian si fratii Livinschi. Ne asezau pe jos, strigând Ca pedeapsa, ne puneau sa stam cu mâna ridicata si sa ne uitam fix la bec sau sa stam toata ziua intr-un picior. Uneori, stateam si noaptea. Apoi au inceput sa ne ia pe rând la bataie, pentru a marturisi tot ce presupuneau ei ca ascunsesem la ancheta. Atâta te bateau, pâna cedai. Cei care se confesau, erau considerati reeducati si treceau de partea tortionarilor, devenind calai. Tensiunea era asa de mare, ca unii au incercat sa se sinucida: unul si-a strapuns un ochi cu un ac, pierzându-si vederea, altul si-a taiat venele, iar un altul a sarit peste balustrada, in plasa dintre etaje. Mai la sfârsit, mi-a venit rândul si mie. Timp de trei luni, am indurat cele mai injositoare momente. Ne puneau sa ne mâncam excrementele din hârdau. Pe un detinut l-a pus sa-si inghita propria urina. Uneori, te bateau toata noaptea sau te dezbracau si te puneau sa stai intr-un picior, cu hainele in spate.”

Fiu de chiabur

”Am ramas la Gherla pâna la terminarea pedepsei. M-am eliberat in mai ‘54 si am revenit la Sieu. Nu am mai gasit pe nimeni. Toata averea fusese confiscata (ai mei fiind considerati chiaburi) si nu a mai ramas decât casa”, spune Iusco, amintindu-si amar de cea mai trista perioada din viata. In anii ‘60 a absolvit Scoala Tehnica la Bucuresti si a revenit la Baia Mare, unde a lucrat aproape 25 de ani ca topograf la Institutul de Proiectari. S-a aflat permanent in vizorul securistilor, care intrau in locuinta sa la orice ora, fara nici o jena. Povestea cutremuratoare a ororilor comuniste continua saptamâna viitoare.

“Când am iesit din beciurile Securitatii Oradea, aveam hainele putrezite. Ne-au aliniat cu fata la un zid si militienii mimau ca ne executa. Un taran din Borsa nu a mai suportat tensiunea si a scos din buzunar o bancnota pe care a rupt-o si a mimat ca o imparte celor doua fiice ale sale, pe care si le inchipuia prezente. Innebunise. Mai târziu, mi-a spus ca era convins ca ne vor lichida. Intr-o zi, s-a aruncat pe geamul inchisorii si a murit.”

“Vinovatia” fostului licean

In decizia data de Tribunalul Militar Cluj, se specifica faptul ca Gavrila Iusco e invinuit de comiterea mai multor infractiuni: crima contra ordinii sociale (pentru care a fost condamnat la 5 ani inchisoare corectionala, 3 ani interdictie corectionala si confiscarea averii); detinere ilegala de armament (pedeapsa fiind 3 ani de inchisoare corectionala) si tentativa de omor (pentru care a fost achitat). Conform legislatiei românesti, a executat pedeapsa cea mai grea.

Ciprian DRAGOS



* 1 aprilie 1982 – inceputul razboiului argentiniano-britanic pentru insulele Malvine (Falkland)
Noaptea “pacalelii” argentiniene

Razboiul din Insulele Falkland a fost un conflict intre Argentina si Marea Britanie, desfasurat intre martie si iunie 1982. Dupa surprinzatorul atac al argentinienilor asupra insulelor Falkland, britanicii au reusit sa pastreze controlul, in acord cu dorinta locuitorilor. In Argentina, urmarea razboiului a fost caderea juntei militare si restaurarea regimului democratic.

Stapânirea insulelor Falkland a fost indelung disputata. In secolul al XIV-lea, francezii au reclamat primii dreptul de ocupare a insulelor. Spaniolii i-au alungat pe francezi, dupa care au cedat insulele, Angliei. Argentina si-a obtinut independenta de sub dominatia spaniola in 1816, si au ocupat insulele Falkland in 1820. In 1833, insulele au fost colonizate de britanici, cu toate ca Argentina a continuat sa revendice aceste teritorii. In secolul XX, guvernantii britanici au privit disputa cu Argentina ca pe o problema minora. Locuitorii de origine britanica au refuzat sa faca parte din statul argentinian, invocând articolul 73 din Carta Natiunilor Unite pentru a-si sustine pozitia. In 1965, in urma rezolutiei 2065 a Natiunilor Unite, Marea Britanie si Argentina au pornit negocierile privitoare la viitorul insulelor, dar lucrurile s-au schimbat, 17 ani mai târziu.

Planul lui Anaya

Argentina a devenit o dictatura militara in 1976, confruntându-se cu grave probleme economice si sociale, in special cauzate de guerilele de stânga (Montoneros). In 1981 a fost obtinuta o victorie sângeroasa asupra guerilelor, dar economia a fost afectata de o inflatie galopanta de 140 %. Generalul Galtieri a venit la putere in decembrie 1981. Ca in multe alte state latino-americane in care puterea era detinuta de o junta militara, discursul sefului statului a fost ultra-nationalist. Marina regala britanica a fost prezenta in apele insulelor Falkland din 1981, cu toate ca britanicii au sperat ca Argentina nu va invada insulele. Planul de invazie a fost pus la punct de amiralul Jorge Anaya, comandant al marinei argentiniene, un anti-britanic visceral. Atacul a fost precedat de ocuparea insulei Georgia de Sud (situata la 800 de mile est de insulele Falkland), in 19 martie 1982, de un grup de patrioti civili argentinieni. In 25 martie, HMS Endurance, o nava a flotei regale antarctice, a primit ordinul de a-i evacua pe civili, dar a fost blocata de trei nave de razboi argentiniene si obligata sa se retraga. In 30 martie 1982, serviciile secrete britanice pentru grupul statelor latino-americane afirmau ca “invazia nu este iminenta”, impotriva evidentei ca flota argentiniana concentra trupe in Puerto Belgrano. In timpul ruperii formale a relatiilor diplomatice, Peru a reprezentat interesele diplomatice argentiniene in Marea Britanie, iar Elvetia a reprezentat interesele englezilor in Argentina. Peruanii si elvetienii au facut eforturi diplomatice pentru a evita razboiul. In 31 martie 1982, Rex Hunt, guvernatorul insulelor Falkland, a fost informat de guvernul Majestatii Sale de posibilitatea unei invazii argentiniene. Guvernatorul i-a convocat pe cei doi comandanti ai Marinei Regale (maiorul Norman si maiorul Noot) la resedinta sa, pentru a discuta posibilitatile apararii insulelor Falkland. Englezii aveau in Falkland doar 67 de infanteristi ai marinei, forta redusa la 55 de oameni in momentul in care 12 oameni au fost imbarcati la bordul navei de patrulare Endurance, pentru a observa bazele militare argentiniene din Georgia de Sud.

Noaptea invaziei

Distrugatorul Santisima Trinidad s-a oprit in noaptea de 1/2 aprilie 1982 la 500 de metri de tarmul Golfului Chefalului, lasând la apa 21 de mici vase de asalt care au dus infanteristii marinei argentiniene pe tarmul insulei Falkland. Comando-ul a lansat un atac puternic asupra cazarmei Moody Brooks, folosind armament greu si grenade cu fosfor. Atacul a fost oprit in momentul in care argentinienii au inteles ca britanicii abandonasera cazarma. Dupa indeplinirea acestui prim obiectiv, comando-ul s-a unit cu grupuri de soldati argentinieni debarcati in alte puncte ale insulei si au atacat resedinta guvernatorului. Aici, pentru a putea face fata atacurilor venite din mai multe directii, maiorul Norman concentrase toate fortele de care dispunea. Superioritatea zdrobitoare a fortelor argentiniene a facut ca rezistenta britanicilor sa fie de scurta durata. Conflictul anglo-argentinian ofera o serie de concluzii si invataminte, indeosebi in ceea ce priveste comportarea unor noi tipuri de tehnica de lupta si armament. Actiunea argentiniana a fost declansata in noaptea de 1/2 aprilie 1982, când o grupare de aproximativ 10.000 de oameni, formata din unitati ale C.5A., o brigada aeropurtata, o brigada de parasutisti si unitati de aparare antiaeriana, au fost debarcate pe insulele Malvine (Falkland) si aproximativ 200 pe insula Georgia de Sud. Cei 79 de militari englezi aflati pe insule, inclusiv guvernatorul, au fost evacuati de fortele argentiniene in Uruguay, in vederea repatrierii in Anglia. In sprijinul trupelor terestre, conducerea argentiniana a constituit o grupare de sprijin aerian, formata dintr-o brigada de aviatie si o grupare alcatuita din 24 de nave de lupta principale, intre care un portavion, un crucisator, noua distrugatoare, doua fregate si patru submarine.

Reactia leului britanic

Pus in fata faptului implinit, guvernul englez a reactionat dur, luând urmatoarele masuri militare: constituirea unei grupari navale cu un total de 30 de nave de lupta (intre care 2 portavioane, cu 20 de avioane Harrier si 20 de elicoptere antisubmarine, un crucisator, 4 submarine cu propulsie nucleara, 6 distrugatoare) si 30-35 nave auxiliare, pe care le-a pus in miscare la 5 aprilie 1982. De asemenea s-au mai trimis in Insula Ascension 20 de avioane de bombardament strategic Vulcan si 200 de parasutisti. Pregatirea de lupta in cadrul gruparii navale s-a intensificat pe timpul deplasarii spre Falkland. Efectivele terestre care au actionat in insule s-au ridicat la aproximativ 9.000 de militari englezi. La 20 aprilie 1982, gruparea navala engleza s-a divizat. Fortele principale s-au indreptat spre Falkland, iar restul spre Georgia de Sud (ocupata la 25 aprilie 1982, garnizoana de 200 militari argentinieni predându-se). In perioada 1-20 mai 1982, Anglia a realizat si intarit dispozitivul militar de blocada si a terminat pregatirile in vederea unei debarcari in Falkland.

Debarcarea de la miezul noptii

Operatia de debarcare a inceput in jurul orelor 24 in noaptea de 20/21 aprilie 1982, surprinzându-i pe argentinieni, care se asteptau la o asemenea actiune in miezul zilei. Ritmul de debarcare a fost rapid, trupele engleze reusind sa debarce in cursul noptii aproximativ 4.000 de militari in cele doua zone stabilite (3.000 de militari in capul de pod de la San Carlos si aproximativ 1.000 in cel de la Goose Greene – Port Darwin). Pâna in jurul orei 8, când a inceput sa actioneze aviatia argentiniana, trupele engleze reusisera sa cucereasca un cap de pod de aproximativ 6 km patrati, sa-si instaleze baza de debarcare si sa organizeze apararea antiaeriana. Cu toate actiunile aviatiei argentiniene (care a reusit sa avarieze 5 nave de lupta din clasa fregatelor, din care doua s-au scufundat), fortele engleze debarcate si-au continuat actiunile cu succes, reusind sa extinda capul de pod. Realizarea capetelor de pod de catre infanteria marina engleza si unitatile de parasutisti a constituit punctul decisiv al actiunilor desfasurate de gruparea navala expeditionara engleza pentru cucerirea arhipelagului Falkland. Actiunile ulterioare desfasurate pe uscat au avut la baza principiile luptei unitatilor si marilor unitati din trupele de uscat. Acestea au fost executate dupa procedee si norme care prezentau particularitati determinate de situatia geografica din insule. Terenul stâncos nu a permis folosirea masata a blindatelor, dar a fost favorabil apararii si hartuirii permanente a trupelor argentiniene cu grupuri de cercetare-diversiune. Britanicii au intrebuintat elicoptere pentru regrupari de forte si s-au folosit procedee si metode de razboi psihologic (executarea unei blocade totale, interzicându-se aprovizionarea trupelor argentiniene). Ca urmare a actiunilor militare, fortele argentiniene au capitulat la 15 iunie 1982. Potrivit datelor oficiale, gruparea engleza a pierdut 255 de militari si civili si a avut 777 raniti (peste 700 s-au restabilit complet pâna catre sfârsitul anului 1982). Argentina a avut peste 1.000 de morti.

Concluziile specialistilor

Invatamintele si concluziile ce au aparut din analiza conflictului din Atlanticul de Sud sunt valoroase. Razboiul Malvinelor a demonstrat ca in atmosfera incarcata a sfârsitului de secol XX este posibil sa aiba loc un razboi limitat si controlat. Conducerea politico-militara engleza a apreciat ca factorul cel mai important in obtinerea succesului militar in operatiunile din Atlanticul de Sud l-a constituit factorul uman, pregatirea militara, rezistenta fizica si psihica, initiativa militarilor. Majoritatea analistilor a ajuns la concluzia ca factorii hotarâtori ai infrângerii argentinienilor au fost incapacitatea guvernului de a conduce si administra criza, nivelul inferior de instruire a trupelor (cei mai multi fiind militari in termen, fara experienta), marile deficiente in asigurarea tehnico-materiala a trupelor, rivalitatile dintre comandantii celor trei categorii de forte armate si lipsa de coordonare a eforturilor acestora. Din desfasurarea actiunilor pe uscat, rezulta ca mobilitatea unitatilor si subunitatilor terestre britanice a depins in mare masura de existenta si intrebuintarea elicopterelor si masinilor de lupta ale infanteriei, care au permis intensificarea ritmului ofensivei, pentru a nu da posibilitatea trupelor argentiniene scoase din dispozitivul de aparare sa se consolideze pe noi aliniamente. Desi au actionat in teren accidentat, transportoarele blindate si masinile de lupta s-au dovedit corespunzatoare. S-au dovedit eficiente masinile si utilajele de geniu, mai ales in conditiile in care fortele argentiniene au realizat puternice câmpuri de mine antitanc si

Victoria profesionistilor

Fortele speciale au fost folosite intens de catre englezi in desfasurarea luptelor. Ele au actionat, de regula, in fata gruparii de forte terestre, pentru culegerea de date despre adversar si au executat numeroase raiduri, pentru a crea confuzie si a dezorganiza apararea antiaeriana. Dupa debarcarea desantului maritim, fortele speciale, actionând numai in fata fortelor principale, au pus stapânire pe pozitiile dominante, de unde au fost lansate actiuni ofensive incununate de succes. Desi conditiile de ansamblu nu s-au dovedit chiar propice executarii misiunilor aviatiei in general, totusi aceasta a fost intrebuintata in mare masura in luptele din Atlanticul de Sud, atât de englezi cât si de argentinieni. Chiar daca aviatia argentiniana detinea o superioritate aeriana neta (223 avioane de lupta fata de 40 ale Angliei), eficacitatea actiunilor acesteia a fost redusa in comparatie cu pierderile suferite: 79 de avioane, 15 elicoptere, plus 16 avioane distruse la sol. Pe timpul razboiului au fost doborâte 9 avioane engleze, majoritatea de focul artileriei antiaeriene. Portavioanele s-au dovedit a fi in continuare platforme exceptionale pentru actiunile aeriene, iar submarinele cu propulsie nucleara au demonstrat importanta lor strategica. Desi a fost un conflict limitat prin amploare si durata, razboiul din Malvine a furnizat o serie de concluzii atât in domeniul strategic cât si tactic, al organizarii, al instruirii, dotarii si tehnologiei.

Miza razboiului si pinguinii

Insulele Malvine se constituie intr-un arhipelag in sudul Oceanului Atlantic, situat la 480 km est de strâmtoarea Magellan, format din doua insule mai mari (Falklandul de Est si Falklandul de Vest) si din aproximativ 200 de insulite, cu o suprafata de 11.961 km patrati. Inainte de conflict, avea o populatie de 1800 de locuitori, majoritatea de origine engleza. Orasul Puerto Argentina (Port Stanley) cu o populatie de 1100 de locuitori este capitala arhipelagului. Relieful insulelor este deluros (inaltimea maxima – 706 m), iar tarmurile sunt fragmentate in numeroase golfuri.

Ioan BOTIS



* INTERVIU
Gheorghe Robescu, muzeograful pasionat de fotografie si istoria Tarii Chioarului
“Biblioteca ambulanta” a orasului

Daca vrei o informatie despre ce a insemnat Baia Mare in secolul XX, trebuie sa apelezi la specialisti. Muzeograful Gheorghe Robescu este unul dintre cei mai avizati. Majoritatea amintirilor sale se leaga de orasul pe care il iubeste nespus.

Iti spune, pe indelete, istoria fiecarei strazi sau cladiri pentru ca nu exista colt din Baia Mare despre care sa nu stie ceva. Intr-o lume informatizata, muzeograful Gheorghe Robescu pare o biblioteca “prafuita” ce pastreaza valori pentru eternitate.
Reporter: Care este istoricul Muzeului Judetean Maramures?
Gheorghe Robescu: Componenta principala a muzeului este Sectia de Istorie si Arheologie, care dateaza de la infiintarea institutiei (1904). In anii ‘70 s–au depus eforturi financiare pentru dezvoltarea sectiilor de etnografie si arta populara si a sectiei de arta, care cuprinde cele mai valoroase lucrari ale scolii de pictura infiintata de Hollosi Simon.
Rep.: Care este rolul expozitiei?
G.R.: Muzeul colecteaza obiecte de interes muzeal, pe care le inventariaza, le clasifica (fotografii, documente, obiecte vechi, obiecte de arta) si le valorifica prin intermediul expozitiilor. Expozitiile arata ce are mai valoros muzeul. Este o ciudatenie si o tristete ca Muzeul Judetean nu are o expozitie de baza, proprie. S-a lucrat la ea de prin ‘86, dar nu a mai aparut dupa ‘89. Va aparea in aceasta vara una, dupa 20 de ani. In schimb, exista expozitii de baza in cadrul sectiilor de etnografie, de arta, de arheologie. In ultimii ani au aparut si câteva expozitii specifice, cum ar fi expozitia de tehnica miniera si cea de ceasuri.
Rep.: Unde se afla principalele case memoriale?
G.R.: Avem o casa memoriala a martirilor de la Moisei, pe care eu am pus–o pe picioare; complexul muzeului dr. Vasile Lucaciu de la Sisesti; casa memoriala Gheorghe Pop de Basesti; casa Petöfi Sandor (de la Coltau) si casa Ion Sugariu (de la Baita). Desi este cel mai cunoscut sculptor de la noi, Vida Geza nu are o casa memoriala. Locuinta sa, fostul atelier, apartine acum familiei. O parte din operele sale sunt la muzeu, iar restul in familie si in colectii particulare. Colectia de cactusi apartine muzeului, fiind in prezent administrata de Primarie (prin serele orasului).

Fotografia locului

Rep.: Care dintre zonele maramuresene va este mai aproape de inima?
G.R.: In Maramures exista patru zone etnografice specifice. Lapus si Chioar imi sunt cele mai dragi. In special, zona Chioar. Daca am extinde-o, am putea include si Baia Mare in zona Chioar.
Rep.: Fotografia e o mare pasiune?
G.R.: Este in primul rând un document, o imortalizare a unui moment istoric pe care nu-l mai intâlnesti. Fotografiile mele au acest aspect. La vremea lor, multe nu reprezentau mare lucru din punct de vedere artistic, dar amprenta timpului le-a transformat in valori. Muzeul poseda o arhiva foto prin care se poate reconstitui evolutia edilitara a orasului Baia Mare. Pe de alta parte, m-am ocupat cu reconstituirea unei istorii a fotografiei Baii Mari. Va fi bine reliefata in expozitia de baza a muzeului, care va fi lansata anul acesta.
Rep.: Cum arata Baia Mare in anii ‘50-’60?
G.R.: La impartirea pe regiuni a României, oraselul de 20-25.000 locuitori s-a vazut in postura de centru de regiune. S-au “pompat” bani multi in anii ‘60 si orasul s-a extins formidabil, prin constructiile care apareau intr-un ritm alert. Primele blocuri au aparut pe strazile Avram Iancu si Nicolae Iorga. Am vazut cum s-au ridicat peste noapte cladirile de pe strazile Victoriei, Republicii, George Cosbuc, Gheorghe Bilascu. Construirea cartierului Sasar am urmarit-o din balcon. Orasul era curat, cu strazi asfaltate si permanent stropite. Gunoierii? Te loveai tot timpul de ei. Zona veche a orasului arata splendid. Duminica se faceau plimbari...

Revolutia, mentalitatile si mobilul

Rep.: …escu. Sudist?
G.R.: M-am nascut si am crescut in Baia Mare. Tatal meu era din Fântâna Domneasca, de lânga Turnu Severin. Esti mai bine primit aici daca vii din sud, decât invers. Ardelenii au fost intotdeauna mai primitori. Si mai instariti. Când am fost sa-mi vizitez rudele din Sasar, am vazut ca gospodariile erau “asezate” si ca toti purtau bocanci. In sud lipseste acea structurare specifica ardelenilor, iar la acea vreme, acolo se mai purtau opinci.
Rep.: In 22 decembrie ‘89, implineati 38 de ani. Ce ati facut de ziua de nastere?
G.R.: Am intrat in biroul directorului si am vazut ca ia tabloul cu Ceausescu de pe perete. Mi-a zis ca a cazut dictatorul. Mi-am luat aparatul foto si impreuna cu Tibi Alexa am pozat ceea ce se intâmpla in fata sediului Consiliului Judetean. Venea multimea de muncitori de la Phoenix. Ardeau portretele lui Ceausescu si literatura comunista. Alt coleg a fotografiat de pe un bloc din apropierea sediului Securitatii. Am mers apoi la Bucuresti sa fac poze. Intr-un cimitir, m-a vazut unul ca fotografiez si m-a pus sa sap o groapa.
Rep.: Ce ati schimba in România?
G.R.: Mentalitatile. Sa terminam cu expresia ca ”era mai bine pe vremea aceea”. Lumea vede perspectiva integrarii UE, ca pe o sansa de a lucra dincolo, de a fi servitori.
Rep.: De ce nu raspundeti la mobil?
G.R.: M-am dezobisnuit. Il folosesc pe post de agenda de telefon.

Optiuni si argumente
l Federico Fellini sau Dan Pita?
Fellini. Imi place filmul italian, cu Marcello Mastroiani sau Sofia Loren.
l Brigitte Bardot sau Marilyn Monroe?
Bardot. Are un temperament vucanic. Monroe era o fire slaba, de aceea s-a sinucis.
l Liberalism sau social democratie?
Liberalism. Intâi trebuie sa facem capitalism si apoi protectie sociala.
l Vadim Tudor sau Lia Roberts?
Roberts. Ma intereseaza imaginea exterioara a unui politician. Nu putem intra in UE cu un extremist. N-am nimic cu el. (Se roteste prin camera, n.red.) Mai bine se tinea de poezii.

Carte de vizita
S-a nascut in Baia Mare, la 22 decembrie 1951. A absolvit Liceul ”Gheorghe Sincai” la sectia umana, dupa care a urmat cursurile Universitatii ”Babes-Bolyai” din Cluj Napoca, Facultatea de Istorie-Filosofie, pe care a absolvit-o in 1977. A predat un an la Liceul I, din oras, iar din 1978 este muzeograf de istorie contemporana la Muzeul Judetean Maramures. A publicat numeroase studii, pe diferite teme (istoria mineritului si capitalul particular, industria carbonifera din Salaj, arhiva Marelui Stat Major de la Pitesti, istoria fotografiei baimarene) in revistele de specialitate ”Marmatia”, ”Pro-Unione” etc. Este casatorit si are trei copii.