Domnia lui Francisc I

Francisc I de Valois (nascut la Cognac in 12 septembrie 1494 – mort la Rambouillet in 1547), a fost rege al Frantei intre 1515 si 1547. Fiu al lui Carol de Orléans, conte de Angôuleme si al Luizei de Savoia, i-a urmat la tron varului sau Ludovic al XII-lea. A reluat politica italiana a predecesorilor sai si a repurtat asupra elvetienilor din slujba lui Massimiliano Sforza victoria de la Marignano, din 1515, care i-a adus ducatul de Milano. Francisc I s-a aflat in competitie cu Carol Quintul pentru coroana imperiala, dar adversarul sau a fost recunoscut imparat si Franta s-a trezit inconjurata de domeniile habsburgilor. In cadrul acestei competitii, electorii si-au pus votul la licitatie. Izbanda lui Carol s-a datorat organizarii superioare a bancilor germane. Fuggerii si Welserii nu numai ca au pus la dispozitia Habsburgilor suma colosala de 850.000 de florini, in hartii de valoare platibile dupa alegerea candidatului lor, dar, prin legaturile lor financiare cu diferite agentii ale bancherilor florentini si genovezi, au taiat orice credit regelui Frantei. Din acel moment, politica lui Francisc I a fost marcata de opozitia fata de Carol al V-lea. Pentru a reechilibra raporturile de forta, Francisc I s-a straduit zadarnic sa incheie o alianta cu Henric al VIII-lea al Angliei, in 1520, in timpul intrevederii de pe Campia Panzei de aur, in regiunea Pas de Calais. Putin dupa intrevederea sa cu regele Frantei, Henric al VIII-lea a incheiat cu imparatul Germaniei un tratat secret contra Frantei. In 1521, Francisc I a declansat razboiul impotriva lui Carol Quintul. Situatia s-a precipitat in urma infrangerilor de la Bicocca (1523) si Pavia (1525), unde insusi regele Frantei a cazut in mainile imperialilor. Intr-o lunga scrisoare adresata mamei sale, Francisc I a descris batalia si a incheiat cu cuvintele: „Totul este pierdut, in afara de onoare.” Deportat la Madrid, Francisc I a obtinut libertatea numai dupa acceptarea durelor clauze ale unui tratat (1526) care il obliga sa-i cedeze totul lui Carol Quintul, in afara de ducatul de Milano si Burgundia. Francisc I renunta la toate drepturile sale asupra Italiei si la suzeranitatea sa asupra Flandrei. Drept garantie pentru respectarea tratatului, regele Frantei lasa ca ostatici pe cei doi fii mai mari ai sai. Intors in Franta, a denuntat tratatul ca fiind impus. Statele Burgundiei, intrunite la indemnul guvernului francez, au contestat dreptul regelui de a instraina o provincie fara voia ei si au declarat ca vor „sa ramana sub ascultarea coroanei franceze si nu a imparatului.” Insemnatatea acestor manifestari ale sentimentului national, chiar daca au fost organizate, nu trebuie micsorata. O serie de istorici considera ca aceasta declaratie constituie prima afirmare a principiului de autodeterminare a popoarelor. Acuzat de „felonie” de catre imparat, Francisc I a militat pentru crearea unei mari aliante antihabsburgice, Liga de la Cognac (1526), care nu a obtinut insa rezultate importante. Devenit prudent dupa experienta de la Pavia, Francisc I nu a trimis in Italia decat trupe neinsemnate si a lasat aliatilor sai tot greul luptei impotriva imperialilor. Pacea de la Cambrai (1529) a permis Frantei si Spaniei sa se puna de acord cu respectivele zone de influenta, dar Francisc I nu a incetat politica sa antihabsburgica. Prin tratatul de la Cambrai, Francisc I renunta la toate pretentiile sale asupra Italiei si se obliga sa evacueze fortaretele pe care le ocupa inca in Lombardia si regatul napolitan. In schimb, Carol Quintul renunta la Burgundia si promitea sa-i elibereze pe cei doi fii ai regelui Frantei. Francisc I a continuat sa caute pretutindeni aliati impotriva imparatului, apropiindu-se de principii luterani germani, de Suedia, Danemarca, papa Clement al VII-lea si incheind chiar o alianta militara cu sultanul Soliman Magnificul, spre marele scandal al crestinatatii. Intre Franta si Imperiul otoman s-a stabilit o stransa colaborare politica si militara. Cele doua state isi garantau reciproc posesiunile contra Habsburgilor, dusmanul lor comun. Sprijinul flotei turcesti in Mediterana si diversiunea armatei otomane la frontiera orientala a monarhiei Habsburgilor au permis Frantei sa rupa cercul de fier in care imparatul isi propusese s-o inchida. Alianta dintre cele doua state avea sa tina pana la Revolutia franceza. „Alianta Frantei cu Turcia insemneaza, si din punctul de vedere al politicii externe, sfarsitul evului mediu. Faptul ca Francisc I, regele prea crestin si urmasul lui Ludovic cel Sfant, s-a putut uni cu seful necredinciosilor contra sefului laic al crestinatatii occidentale dovedeste ca statul modern nu se mai lasa influentat de motive religioase si ca ratiunea de stat, adica conservarea societatii laice, a ajuns motivul determinant in politica externa”, afirma Andrei Otetea. Francisc I a reluat ostilitatile cu imperiul in 1536, dar, cu toata cucerirea Nisei si a Savoiei, pacea de la Crépy (1544) a continuat o situatie stationara. Francisc I a repurtat totusi succese diplomatice in alte domenii: a realizat un concordat cu papalitatea si o alianta cu Elvetia. Concordatul din 1516, incheiat de Francisc I cu papa Leon al X-lea la Bologna, a inlocuit alegerea canonica prin numirea demnitarilor ecleziastici de catre rege. Episcopatul, constituit dupa bunul plac al regelui, a devenit un organ al politicii monarhice, iar averea bisericii un mijloc de a rasplati serviciile sau fidelitatea nobilimii fata de coroana. Tratatul de la Freiburg sau „Pacea perpetua”, incheiata de reprezentantii lui Francisc I cu cele treisprezece cantoane, rezerva Frantei si aliatilor ei dreptul de a recruta mercenari din Elvetia. Domnia lui Francisc I, care a cunoscut si un moment de grave dificultati financiare pentru Franta, a realizat o centralizare administrativa prin oficiali regali si comisari trimisi in provincie si prin suspendarea dreptului de protest al parlamentarilor. Viata de la curte a fost noua dimensiune oferita de Francisc I unei nobilimi care avea tot mai putina greutate politica. Sub Francisc I, o transformare adanca s-a produs in organizarea vietii de curte. Vechiul personal de origine feudala nu a mai izbutit sa rezolve problemele pe care le-a pus monarhia. Functiile s-au inmultit si s-au specializat, administratia s-a complicat, nobilimea s-a strans in jurul regelui, care le oferea perspectiva unei vieti stralucite. „Nenorocirea Frantei este ca Francisc I nu a vazut in nobilime decat un ornament pentru curtea sa, un instrument al absolutismului sau o pepiniera pentru armatele sale, cu alte cuvinte un simplu reflex al monarhului”, afirma Jaques Madaule. Un amplu interes l-a manifestat fata de arte si a fost un mare admirator al Renasterii italiene, invitand printre altii alaturi de el pe Leonardo da Vinci si Benvenuto Cellini. Nu intamplator, in vremea domniei sale, Renasterea franceza a cunoscut cea mai mare inflorire. Voltaire a salutat in epoca lui Francisc I „renasterea literelor pana atunci dispretuite.” Artele au fost solicitate sa dea lustru serbarilor si reprezentatiilor de la curte, in vreme ce Francisc I a pus bazele bibliotecii regale de la Fontainebleau, imbogatind-o cu fondul bibliotecii Sforza din Milano si cu lucrari aduse de emisarii sai din Italia, Grecia si Asia Mica. Biblioteca regala, care constituie astazi baza actualei Biblioteci Nationale din Paris, una dintre cele mai bogate si mai insemnate din lume, a fost deschisa tuturor savantilor. Condamnarea „slujbei papistasesti” In politica interna, atitudinea lui Francisc I relativa la reformatii francezi (hughenoti) a oscilat de la o toleranta inspirata de simpatiile erasmiene ale surorii sale, Margareta de Navarra, la represiune si persecutie. Se pare ca Francisc I s-a intors definitiv impotriva protestantilor in urma unor acte de violenta, ca niste mutilari de statui ale sfintilor si mai cu seama dupa asa-zisul caz al „pancartelor”. In 1534, in timpul noptii, protestantii francezi au avut indrazneala sa lipeasca afise (pancarte) condamnand „slujba papistaseasca” pana si pe usa de la camera regelui. In luna ianuarie a anului 1535 a fost publicat un edict pentru „smulgerea din radacini si starpirea sectei luterane”. Ereticii si cei care ii ascundeau erau pedepsiti cu moartea, iar celor care i-ar denunta li se fagaduia un sfert din averea victimelor. Aceasta a fost situatia protestantilor francezi pana la sfarsitul domniei lui Francisc I si Calvin nu a putut schimba nimic dedicandu-i regelui, in 1541, traducerea franceza a Institutiei crestine. O nebunie arhitectonica grandioasa „Simbol al puterii regale”, „grandioasa nebunie”, „rezumat al industriei umane” sunt numai cateva dintre superlativele care au caracterizat castelul Chambord, acest delir arhitectonic ce cuprinde 440 de camere, 365 de semineuri si 83 de scari. Rod al dorintei lui Francisc I de a avea un castel de vanatoare, Chambord a fost construit, se pare, dupa planurile lui Leonardo da Vinci, stabilit de putina vreme la curtea Frantei. Francisc I a dorit chiar sa devieze cursul Loarei spre castel, dar in fata greutatilor de netrecut a trebuit sa renunte la acest plan. Ridicat in inima unei paduri, Chambord impresioneaza prin proportiile sale gigantice, neputand fi comparat cu nici o alta constructie a lui Francisc I. Regele si-a dorit sa realizeze un castel care sa aminteasca peste secole de maretia sa si a regatului Frantei. Constructia castelului a inceput in 1519 si s-a incheiat dupa moartea regelui. Francisc I a investit sume fabuloase in constructia acestui castel, chiar si atunci cand nu a putut plati rascumpararea fiilor sai. Un magnific mostenitor „Domnia lui Francisc I nu se reduce doar la aceste infruntari dezlanate, intrerupte de incetari ale ostilitatilor si chiar de impacari, unde nimic nu a fost dus pana la capat nici de o parte, nici de cealalta; nici de acele negocieri subtile, unde aliantele se fac si se desfac ca logodnele. Transformari adanci si durabile s-au produs in aceasta perioada in politica, administratia, societatea si civilizatia franceza. Francisc I, care nu era lipsit de stralucite insusiri personale, dar care in toate a fost manat – si inca mult prea mult – de capriciul lui, ne apare mai cu seama ca un magnific mostenitor. Mosteneste penibile achizitii de la Ludovic al XI-lea, caruia ii seamana atat de putin; popularitate de la Ludovic al XII-lea, pe care nu reuseste sa o piarda cu totul. Toti se pleaca in fata lui. Singurele rezistente serioase pe care le-au intalnit au venit din partea conetabilului si a Parlamentului.” – Jacques Madaule. Ioan BOTIS