Domnia lui Alexios I Comnenul

La 4 aprilie 1081 şi-a început domnia împăratul Alexios I Comnenul, domnie pe care a păstrat-o până la moartea sa, în anul 1118. Alexios fusese înainte general sub domnia lui Mihail VII Ducas şi Nicefor III Botaneiates. Căsătoria cu Irina Ducas, din familia Ducas, i-a asigurat lui Alexios tronul imperial.

Neamul Comnenilor se trăgea din oraşul trac Comne. Deşi unul dintre reprezentanţii lui, Isaac I Comnenul, ocupase mai înainte tronul imperiului, întemeietorul dinastiei Comnenilor a fost nepotul acestuia, Alexios, care a ajuns pe tronul imperial, beneficiind şi de căsătoria cu Irina Ducas. 

Domnia incapabilului Botaniates a devenit tot mai insuportabilă pentru Alexios şi rudele sale, mai cu seamă pentru fratele său mai mare, Isaac, şi mama sa, Ana Dalassena. Când  Botaniates şi-a anunţat decizia de a-l desemna ca moştenitor al puterii pe nepotul său, Sydanos, şi nu pe Alexios, care merita şi, probabil, aştepta acest lucru, Comnenii au început pregătirile pentru răscoală, sprijinindu-se pe armată şi  pe numeroasele lor rude cu influenţă la curte.

În iarna anului 1081, Alexios a refuzat să conducă lupta împotriva lu Nikephor Melissenos, cumnatul său, care se răzvrătise. Prin acest gest, Alexios şi-a atras asupra sa grave bănuieli din partea împăratului. Dându-şi seama că şi-a pierdut încrederea împăratului, la începutul lui februarie, Alexios a vizitat casele partizanilor săi din Constantinopol (în primul rând al celor din mediul aristocraţiei militare, asigurându-se de concursul lor şi, în noaptea de 14 februarie 1081, a fugit în Tracia împreună cu fratele  său, Isaac, după ce tăiaseră picioarele cailor din grajdurile împărăteşti, pentru a scăpa de urmărire.

Cei doi fraţi Comneni s-au stabilit în oraşul Tzurullon din Tracia, unde au început să adune o armată şi să-i incite pe magnaţi la răzvrătire. Unul dintre primii invitaţi să participe la revoltă a fost cezarul Ioan Ducas. Fraţii şi-au împărţit puterea încă de când se aflau la Tzurullon. Deşi Isaac era mai în vârstă, Alexios se bucura de mai multă popularitate printre ostaşi, de aceea el a stat în fruntea răscoalei. Isaac a primit, mai târziu, titlul cel mai înalt după împărat, sebastocrator, care a fost inventat anume pentru el. Răsturnându-l de la putere pe Botaniates, după o luptă de scurtă durată, şi încoronându-se la 4 aprilie 1081, Alexios I Comnenul s-a ales cu o moştenire dificilă. 

Totul era la vremea aceea în dezordine în Imperiul bizantin: armata, finanţele, administraţia. Turcii pe care îi chemase Melissenos răpiseră aproape întreaga Asie Mică, împreună  cu oraşele Brussa şi Niceea, şi ajunseseră la Propontida. Dinspre nord, imperiul era ameninţat   de hoardele pecenege, iar în Italia îşi ridicase deja pânzele flota lui Robert Guiscard, îndreptată împotriva Dalmaţiei.

Cu Nikephor Melissenos, noul autocrator, Alexios a aranjat lucrurile ca între rude şi acesta a depus armele, primind în schimb nu jumătatea de Bizanţ propuse de Comnen mai înainte, ci titlul de cezar şi Thessalonicul ca domeniu. În acel moment a sosit vremea pentru a încheia socotelile cu normanzii. Alexios a semnat pacea cu selgiucizii şi alianţele cu Veneţia şi regele german Henric al IV-lea. Asigurându-şi, în felul acesta, un paravan diplomatic, basileul a condus armata romeilor în Dalmaţia, unde debarcase şi asediase oraşul Dyrrachion oştirea de 30.000 de oameni a cumplitului Robert Guiscard care avea ca obiectiv final obţinerea coroanei imperiale a Bizanţului.

Asediul asupra oraşului Dyrrachion trebuia să-i deschidă conducătorului normand drumul spre Constantinopol. Slavii din partea locului îi sprijineau bucuroşi pe normanzi, năzuind la eliberarea de sub puterea nesăţioşilor funcţionari bizantini. La 18 octombrie 1081, Alexios Comnenul a intrat în luptă cu forţele lui Robert. Neizbutind să ţină piept  atacului pedestrimii grele varege (de fapt o cavalerie varego-ruso - anglo-saxonă) a Comnenului, normanzii au fugit şi numai printr-o minune viteaza Gaïta, concubina lui Guis-card, a reuşit să-i oprească pe oştenii care fugeau şi să-i trimită din nou la luptă.

Varegii, obosiţi de urmărire, au fost daţi peste cap şi zdrobiţi, iar cavaleria împlătoşată a lui Giscard (1.300 de cavaleri italo-normanzi) i-a respins pe kataphracţii greci, inferiori în ceea ce priveşte calităţile combative. Cneazul Constantin Boda din zeta, aliatul bizantinilor i-a trădat şi nu a intrat în luptă. A fost o înfrângere grea, în urma căreia romeii s-au retras şi oraşul Dyrrachion a căzut. Cu toate acestea, Alexios şi-a demonstrat curajul excepţional, pentru care era atât de apreciat de soldaţii săi.

Normanzii, înaintând treptat spre est, au jefuit Epirul, Macedonia şi Thessalia, asediind Larissa. Cu aceasta însă susccesele lor au luat sfârşit. Deşi Bizanţul era slab în acel moment, Alexios, suveran talentat şi tenace, a reuşit în cel mai scurt timp să organizeze apărarea, să reziste şi să învingă. În iarna anului 1082, el a recurs la o măsură extremă: a confiscat o parte din bunurile Bisericii pentru a plăti solda mercenarilor, iar în mai i-a atras de partea sa pe veneţieni, oferindu-le mari privilegii comerciale.

Alexios şi-a instruit trupele să acţioneze cu viclenie împotriva cavaleriei grele: să arunce în faţa cailor ghimpi de oţel, să folosească pentru apărare carele. Alexios a organizat detaşamente de arcaşi înarmaţi cu arcuri puternice, cu bătaie lungă.

Pe lângă acestea, Alexios, fiind un diplomat de excepţie, i-a sprijinit pe adversarii politici ai lui Robert din Italia şi a angajat contingente militare turceşti. Flota dogelui veneţian Domenico Salvo le-a provocat normanzilor înfrângere după înfrângere. Între timp, Robert Guiscard s-a împotmolit de-a binelea în Italia. Alexios i-a provocat o înfrângere fiului lui Guiscard, Bohemund, în Thessalia, în apropiere de Larissa. Întors în Dalmaţia, Robert a preluat conducerea flotei. Escadra reunită greco-veneţiană a fost zdrobită, însă, în iulie 1085, Guiscard a murit, la scurt timp împăratul reuşind să-i alunge pe normanzi din Balcani.

Situaţia imperiului nu era îmbucurătoare, căci incursiunile pecenegilor în Tracia erau din ce în ce mai devastatoare. În anul 1086, respingând una dintre aceste incursiuni, a murit favoritul împăratului, Grigore Paccurianos. Un an mai târziu, o hoardă de 80.000 de invadatori a trecut Dunărea pe gheaţă, dar împăratul a reuşit să-i respingă. În toamna anului 1088, Alexios a condus o expediţie împotriva pecenegilor, dar armata bizantină a fost zdrobită  şi Alexios, deşi a dat încă o dată de mare curaj, a fost înfrânt.

Emirul de Smyrna a reuşit să învingă flota romee şi să ameninţe capitala imperiului. Pecenegii, ajunşi până la Bosfor, au iniţiat tratative cu turcii, în vederea unui atac comun asupra Bizanţului. Pentru a-i învinge pe pecenegi, Alexios a recurs la mijlocul cel mai sigur: aurul.

Cu acesta au reuşit să-i desprindă din hoarda pecenegă pe cumani. În iarna anului 1091, Comnenul i-a zdrobit pe pecenegi şi capitala a sărbătorit triumful. În aprilie, armata bizantinilor şi cumanilor, întărită cu mercenari veniţi din Flandra, i-a învins pe pecenegi, zeci de mii dintre aceştia predându-se. De teamă că soldaţii obosiţi nu vor putea păzi o asemenea mulţime, bizantinii i-au măcelărit pe toţi prizonierii. O asemenea perfidie i-a îngrozit pe cumani, care au fugit fără să-şi mai ia recompensa.

După ce s-a răfuit cu pecenegii, Alexios şi-a îndreptat atacurile împotriva turcilor. Evitând bătăliile mari, Alexios i-a atacat pe turci prin raiduri rapide, efectuate de detaşamente mici, dar cu o mobilitate sporită. Bizantinii au distrus şi ars cetăţile şi şantierele navale ale musulmanilor sau au instalat în fortăreţele cucerite propriile garnizoane. Succesele militare ale lui Alexios au coincis cu naşterea primei cruciade. 

Alexios Comnenul a iniţiat profunde reforme interne, imediat după ce a ajuns la putere, şi de numele său se leagă succesele rapide înregistrate de bizantini la sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea. În aceste acţiuni, împăratul s-a sprijinit aproape în exclusivitate pe rudele sale şi pe clienţii săi, oameni de condiţie socială modestă, pe care i-a copleşit cu binefaceri. După cum s-a exprimat secretarul său, cronicarul Ioan Zonaras, împăratul a condus ţara ca pe propria lui casă.

Vechile titluri, nobillissimus, curopalates, patricios, anthypatos etc. fie au dispărut cu desăvârşire, fie şi-au pierdut din importanţa de mai înainte, pe când cele noi, sebastos, protosebastos, au devenit o prerogativă exclusivă a Comnenilor ori a familiilor unite cu aceştia prin legături de rudenie: Melissenus, Angelos, Ducas, Paleologos. Treptat, până la sfârşitul secolului al XII-lea, în mâinile acestui clan al Comnenilor s-a concentrat comanda armatelor. Străvechile neamuri aristocratice, cum erau Argyros, Phokas, au părăsit, puţin câte puţin, scena, în timp ce restul nobilimii putea să mai spere doar la funcţii secundare în armată sau la o carieră civilă.

Complicatul sistem birocratic al administraţiei s-a simplificat. Numărul departamentelor aparatului de stat s-a redus, un număr imens de funcţionari au fost nevoiţi să-şi caute o altă ocupaţie. Pentru dirijarea generală a departamentelor rămase, Alexios Comnenul a instituit funcţia de mare logothet.

Împăratul a folosit pe larg pronoia, donaţia cu titlu viager spre administrare a unei regiuni anumite din domeniul imperial (cu dreptul de a obţine venituri din această regiune), cu condiţia serviciului obligatoriu, prestat de pronoiar în folosul împăratului. În felul acesta, pe seama pronoiarilor se întărea, mai întâi de toate, armata, care a devenit asemănătoare trupelor de cavaleri din Europa apuseană.

Începând cu sfârşitul secolului al XI-lea, Bizanţul a trăit o perioadă de avânt. Au fost reconstruite oraşele, decăzute în perioada răzmeriţelor, au renăscut comerţul şi meşteşugurile. Transformările au atins şi componenta socială a populaţiei ţării: încă în timpul domniei lui Alexie şi a fiului său, Ioan, a dispărut pentru totdeauna un asemenea anacronism cum erau sclavii.

Politica lui Alexios Comnenul faţă de Biserică s-a caracterizat  printr-o severitate extremă. El i-a depus fără cruţare pe patriarhii şi episcopii care s-au opus indicaţiilor basileului. Totodată, împăratul s-a distins printr-o evlavie sinceră, manifesta interes pentru teologie şi intervenea adesea în disputele religioase şi filozofice. Din iniţiativa lui, un sinod al Bisericii l-a condamnat ca eretic pe filozoful Ioan Italos, în 1082.

Comnenul a contribuit mult şi la distrugerea influentului curent al bogomililor, de altfel mai degrabă politic decât religios. Bogomilismul căpătase răspândire în Bulgaria, împrumutând mult din doctrina paulicienilor, aşa încât până şi cronicarii bizantini, nu rareori, le considerau identice. În anul 1082, detaşamentele de bogomili au refuzat să lupte pentru imperiu împotriva normanzilor.

Alexios i-a ademenit printr-un şiretlic pe conducătorii bogomililor în cetatea Mosynopolis din Tracia, unde a poruncit ca aceştia să fie dezarmaţi, apoi aruncaţi în temniţă, iar averile familiilor lor să fie confiscate. Drept răspuns a izbucnit o răscoală; bogomilii, aliaţi cu pecenegii, au devastat oraşele Traciei şi autocratorul a trebuit să depună multe eforturi ca să reinstaureze ordinea. Bizuindu-se nu numai pe puterea sabiei, Alexios i-a atacat pe opoziţionişti pe ală cale. Călugărul Euthymios Zigabenos a scris un tratat împotriva bogomililor, cât despre Comnen, acesta a izbutit, printr-o intrigă abilă, să-l dovedească vinovat de afirmaţii eretice pe patriarhul lor,  un anume bătrân pe nume Vasile, care a fost ars pe rug prin hotărârea judecăţii.

Spre sfârşitul vieţii, Alexios a suferit foarte mult de reumatism, ajungând să se ridice din aşternut cu mare greutate. La curtea sultanului de Iconion erau montate piese de teatru, ale căror scene reprezentau cât de neîndemânatic se mişcă rârâitul (Alexios pronunţa prost litera r). Cu toate acestea, în 1116, Alexios Comnenul a condus o expediţie împotriva selgiucizilor şi fără a coborî din litieră din cauza bolii, a repurtat o victorie zdrobizoare asupra sultanului Malik Sah, cel care-l luase peste picior.