Domnia Bearnezului

In ziua de 3 august 1589, si-a inceput domnia Henric al IV-lea al Frantei, primul rege din dinastia de Bourbon. Ajuns pe tronul Frantei gratie casatoriei pe care o contractase cu Margareta de Valois, sora lui Henric al III-lea, un rege fara mostenitori, Henric al IV-lea s-a dovedit a fi unul dintre cei mai mari regi pe care i-a avut Franta in toata istoria ei. Inca din prima zi de domnie, Henric al IV-lea a stiut ca nu va putea fi regele unei Frante hughenote. Momentul in care Franta ar fi putut trece la Reforma s-a stins in noaptea Sfantului Bartolomeu. Sprijinindu-se pe intreg arsenalul teologic si mistic al Contrareformei, catolicii isi revenisera. De la inceputul domniei, Henric al IV-lea a lasat sa se prevada convertirea lui ca persoana, reusind prin aceasta sa-si atraga numerosi partizani. Constient ca Franta nu putea recunoaste decat un rege catolic, Henric al IV-lea s-a hotarat sa se converteasca, doar ca acest act era unul extrem de delicat. Convertirea trebuia realizata fara a-i indeparta pe hughenoti, cei mai vechi si cei mai credinciosi camarazi de zile bune si rele. Pentru a risipi temerile acestora, pentru a-i convinge ca nu vor fi primele victime ale cotiturii facute de rege, Henric al IV-lea a semnat, in iulie 1591, Edictul de la Nantes, prin care abroga toate masurile de intoleranta ce fusesera luate dupa Edictul de la Poitiers. Urmarea a fost ca s-a produs o apropiere intre sefii catolicilor (revoltati de pretentiile Spaniei) si cei ai hughenotilor, care au admis ca regele Frantei nu poate fi decat un catolic. Acest edict a asigurat in Franta o pace de 96 de ani intre catolici si hughenoti, pana la Edictul de la Fontainebleau. „Edictul in sine nu constituia o noutate, fiindca nu facea altceva decat sa reia, in aproape toate punctele, legislatia anterioara. Nu era nici o afirmare a principiului tolerantei, ci doar cel mai putin rau dintre compromisuri”, afirma istoricul francez Jacques Madaule. Acest compromis a fost oarecum obligatoriu, daca se tine seama de doua aspecte: puternica minoritate protestanta nu putea fi nimicita nici prin convertire, nici prin exterminare, iar enorma majoritate catolica, prin forta lucrurilor, impunea confesiunea ei ca religie oficiala a statului. In cele din urma, Henric al IV-lea a trecut la catolicism pe 25 iulie 1593, in bazilica Saint Denis si a fost incoronat „oficial” la 27 februarie 1594. In acelasi an a reusit sa respinga o armata spaniola care incerca sa invadeze Franta. A urmat o perioada de tratative, incheiata prin impacarea cu regele Filip al II-lea. Aspectele pasnice ale domniei lui Henric al IV-lea prezinta un caracter de improvizatie fericita. Mai mult decat a decreta pacea intre catolici si protestanti, regele a trebuit sa impuna respectarea acestui decret. Ca urmare, a chemat sa faca parte din consiliul cu ajutorul caruia a guvernat Franta catolici si protestanti, uniti de o conceptie comuna asupra binelui public, pe care n-o separau de ideea slujirii monarhului. Henric al IV-lea a reinstaurat absolutismul monarhic, dupa ce, in urma razboaielor religioase, autoritatea regala a slabit mult in toate provinciile. Guvernatorii ajunsesera sa nu mai depinda decat simbolic de rege. Cum ordinea nu presupune numai impunerea unei autoritati, ci pretinde si o anumita bunastare, Henric al IV-lea s-a grabit sa ia masuri pentru restabilirea comertului, agriculturii si mestesugurilor. Unul dintre scopurile principale ale regelui a fost acela de a crea o Franta independenta de strainatate, in special in ceea ce privea produsele de lux. Pentru aceasta a interzis intrarea in regat a produselor de lux fabricate peste granita. Henric al IV-lea a fost si primul dintre regii Frantei care a facut ceea ce s-ar putea numi, fara exagerare, o politica coloniala, reinnodand tratatele cu Turcia, straduindu-se sa opuna companiei olandeze o companie franceza a Indiilor Orientale si incurajand colonizarea Canadei, numita in secolul al XVII-lea Noua Franta. Preocuparea majora a domniei lui Henric al IV-lea a fost de ordin financiar. Monarhia biruitoare era o monarhie ruinata, motiv pentru care regele i-a incredintat lui Sully refacerea finantelor regatului. Acesta a aplicat, cu incuviintarea regelui, cele mai severe economii, a blocat initiativele fiscale ale autoritatilor locale, a redus impozitele care apasau taranimea, si a incercat sa obtina principalele venituri din vami si din impozitul pe sare. Acestea s-au dovedit insa insuficiente si a trebuit sa recurga, ca in trecut, la mijloace extraordinare si in special la vanzarea de functii, legiferand chiar ereditatea functiilor. Problemele religioase nu au incetat pana la sfarsitul domniei sa ii cauzeze cele mai importante griji, nu doar din cauza situatiei sale personale de hughenot convertit, a carui sinceritate religioasa a fost mereu suspectata, ci mai ales din cauza ca in timpul domniei sale, Contrareforma, orchestrata de iezuiti, s-a raspandit in Franta. Oricat ar parea de ciudat, sub Henric al IV-lea s-au stabilit legaturile stranse dintre monarhie si Biserica, legaturi care au dainuit pana la sfarsitul Vechiului regim. In ceea ce priveste politica externa, Henric al IV-lea a fost preocupat mai mult de Tarile de Jos si de Germania, unde ramura mezina a casei de Austria trecea printr-o criza periculoasa pentru echilibrul Europei. Curtile de la Viena si Madrid cooperau strans pe toate taramurile. Din motive diverse, de ordin intern si extern, Henric al IV-lea nu a putut sfida casa de Austria, dar s-a straduit sa-i provoace maximum de dificultati. In Germania, politica regelui a fost foarte precauta pana in 1606, an in care regele s-a hotarat sa se pregateasca de razboi si sa redeschida ostilitatile impotriva casei de Austria. Echilibrul european a parut compromis. Henric al IV-lea s-a aliat cu ducele de Savoia si cu principii germani din Uniunea Evanghelica, dar regele a fost asasinat de Ravaillac si razboiul nu a mai avut loc. Disparitia lui Henric al IV-lea de pe scena istoriei a aratat ca realizarile sale au fost subrede din cauza ca au fost prea personale, dar monarhia era atat de consolidata in Franta, incat si-a permis sa pastreze pe tron un rege de doar noua ani. Regele isi asediaza capitala Ramas fara urmasi, regele Henric al III-lea al Frantei, aflat pe patul de moarte, l-a numit rege al Frantei pe cumnatul sau, Henric de Navarra, cu conditia convertirii acestuia la religia catolica. Au urmat numeroase lupte intre catolicii (sprijiniti de habsburgii spanioli) care nu-l doreau pe Bearnez si trupele acestuia. In 1590, trupele lui Henric al IV-lea au asediat Parisul, cautand sa-l tina sub control. Alexandru Farnese a reusit sa aprovizioneze capitala si regele s-a vazut nevoit sa ridice asediul. Situatia a parut sa se complice in momentul in care regele Spaniei, Filip al II-lea, a inteles ca lupta dintre Reforma si Contrareforma se dadea in Franta. Pentru victoria catolicilor, Filip al II-lea era hotarat sa nu se dea in laturi de la nimic, planuind sa puna pe tronul Frantei chiar pe fiica sa, infanta Clara-Isabela-Eugenia, pe care a avut-o de la Elisabeta de Valois. Pana la urma, incapacitatea adversarilor sai de a ajunge la o intelegere, complicitatile lor cu strainii, neputinta vadita de a mentine ordinea i-au adus mai multe avantaje lui Henric al IV-lea decat biruintele militare. Un rege cu „indeletniciri virile” „Fizionomia lui atat de complexa – si revoltator de simplificata de legenda – este dominata de predilectia pentru o existenta libera si sanatoasa. Face bucuros dragoste cand i se ofera prilejul, ca si unchiul lui, primul print de Condé, dar o face fara complicatii sentimentale si fara complicatii psihologice. Ca si dragostea, sau chiar mai mult decat ea, ii place viata din taberele militare, oamenii aspri si deschisi cu care traieste laolalta, desteptarea la sunetul fanfarei in dimineata unei batalii. Va ramane pana la capat un gentilom gascon, cel mai ilustru dintre toti, cu acea verva mucalita si, cand e nevoie, cu acea usurinta la scornit minciuni pe care acestia o au cu totii din nascare. Nu-i vine bine decat calare, fiindca de un rege calare are nevoie Franta cand o ia el sub aripa lui (…). Dragostea si razboiul sunt cele doua aspecte ale aceleiasi indeletniciri virile.” – Jacques Madaule. Scurta biografie a Bearnezului Henric al IV-lea s-a nascut la 1 aprilie 1553, in cetatea Pau, in sud-estul muntilor Pirinei, in vecinatatea regiunii Bearn. A fost al doilea fiu al lui Antoine de Bourbon, duce de Vendome, de religie catolica si al reginei Navarrei, Ioana de Albret, de religie protestanta, nepoata preferata a fostului rege al Frantei, Francisc I. In vremea copilariei sale, regatul Navarrei a fost centrul intalnirilor nobililor protestanti, acestia fiind amenintati la Paris cu inchisoarea si arderea pe rug. Cu toate ca a fost botezat catolic, Henric a primit o educatie protestanta. In timpul razboaielor civile franceze, dintre catolici si hughenoti, Nostradamus i-a prezis ca va ajunge rege al Frantei. In 24 august 1572, s-a casatorit cu Margareta de Valois, sora regelui Carol al IX-lea. Casatoria a fost urmata de ceea ce istoria retine ca Noaptea Sfantului Bartolomeu. 3.000 de hughenoti au fost masacrati in Paris si alti 30.000 in restul Frantei. Henric a fost obligat sa treaca la catolicism, dar dupa doi ani a reusit sa evadeze din Parisul in care a fost tinut ostatic si a revenit la protestantism. In 1585, papa Sixtus al V-lea l-a excomunicat. Dar regele Navarrei a refuzat sa recunoasca excomunicarea. In 1599, Henric al IV-lea s-a casatorit cu Maria de Medici, una dintre cele mai bogate femei din Europa, dupa ce casatoria cu Margareta de Valois a fost anulata de papa Clement al VIII-lea; motivul despartirii a fost lipsa urmasilor si o serie de aventuri amoroase ale Margaretei. Cu Maria de Valois a avut sase copii, cel mai mare dintre acestia fiind viitorul Ludovic al XIII-lea al Frantei. A fost asasinat la 14 mai 1610, de François Ravaillac, in timp ce pregatea o interventie militara in „Olanda spaniola”, in ajutorul printilor reformati. Ioan BOTIS