„Doamna Picasso” de Cavnic: o poveste despre curaj, artă şi frumos

Elisabeta Pietrar Veress este un adevărat exemplu că, indiferent de vârstă, nu este prea târziu să ai curajul să păşeşti pe drumul pe care ţi-l doreşti. La 57 de ani s-a apucat de pictură, a terminat Facultatea, acum este anul II la Master şi ne demonstrează că orice om care caută binele şi frumosul găseşte secretul fericirii.

 

 

Reporter: Care este povestea vieţii dumneavoastră şi cum v-aţi apucat de pictură?

Elisabeta Pietrar Veress: M-am născut în 1952 în judeţul Satu Mare. Am urmat şcoala de meserii la Arad, apoi am venit la Cavnic pentru că era o Cooperativă Meşteşugărească. Aici am urmat cursurile  Liceului Industrial Minier, m-am căsătorit  şi aici am rămas. În perioada 2007 – 2011 am urmat cursurile Facultăţii de Artă din Baia Mare.

Iniţial m-am specializat în meserie şi am fost coafeză aproape 40 de ani. În 1991, împreună cu soţul meu, am deschis Pensiunea Elisabeta din Cavnic, dar am continuat să lucrez ca şi coafeză. Am fost întotdeauna deschişi spre noi provocări, iar prin muncă şi seriozitate am reuşit să facem ce ne-am propus.

În 2006 a venit la Pensiunea noastră un grup de pictori din Ungaria din Nyíregyháza, care m-au rugat să le prezint împrejurimile, să le arăt locuri deosebite pe care le-ar putea surprinde în picturile lor. Însoţindu-i şi văzându-i cum lucrează, mi s-a părut interesant, şi am început şi eu să pictez. Atunci a fost prima data când am încercat să fac aşa ceva, cu toate că am un frate care pictează demult.

Dar „microbul” picturii şi dragostea pentru această artă le-am dobândit abia în 2006. Şi în meseria de coafeză am căutat şi am lucrat cu „frumosul”, însă pictura a venit ca o nouă provocare, dar şi ca o nouă metodă de exprimare şi autocunoaştere. Din 2006 pictorii din Ungaria vin în fiecare an în tabăra de pictură la Cavnic, dar, prinzând gustul pentru artă, m-am hotărât să încerc să mă perfecţionez. Aşa că în 2007 m-am înscris la Facultatea de Artă. Deşi aveam 57 de ani când am început Facultatea, familia, şi în special soţul meu, m-au încurajat să-mi îndeplinesc această dorinţă şi să urmez această cale.

 

Rep: Cum a fost primul contact cu Facultatea? Primele emoţii, primele temeri?

E.P.V.: Pentru mine Facultatea de Artă a fost ca şi grădiniţa pentru copii. Pentru că, având Liceul Minier, vă daţi seama că am luat totul de la zero. Plus că eram la pictură în condiţiile în care nu pictasem niciodată, nu avem nici cele mai elementare noţiuni pe acest subiect. Pentru că ceea ce încercasem cu puţin timp înainte, când au venit pictorii din Ungaria în tabără a fost mai degrabă o joacă. Pot să spun că am învăţat să pictez în Facultate.

Colegii şi majoritatea celor care mă cunoşteau au fost miraţi că m-am înscris la Facultate la 57 de ani, dar au apreciat ambiţia că îmi doream să învăţ ceva nou, la o vârstă la care alţi oameni dau primele semne că sunt obosiţi din cauza problemelor prin care au trecut în viaţă. Dar nu era un şoc pentru colegi din cauza vârstei, pentru că în Facultate mai existau studenţi chiar mai în vârstă decât mine. Dar spre deosebire de mine, care am luat totul de la zero, am văzut că cei pe care i-am întâlnit şi care s-au înscris la Facultate la vârste mai înaintate, au făcut-o pentru că îşi doreau să-şi completeze cunoştinţele, pentru că pictau mai de mult, dar îşi doreau să aibă şi studii de specialitate. Dar nu m-am oprit aici şi anul acesta sunt anul II la Master la Arte Vizuale, secţia pictură, tot la Universitatea de Nord.

Familia a fost foarte mirată că am decis să mă înscriu la Facultate, dar soţul meu m-a încurajat şi m-a susţinut tot timpul. Plus că m-am gândit că luând o astfel de decizie o să-i stimulez şi pe cei tineri din familia mea să-mi calce pe urme şi să ia facultatea la modul cât se poate de serios.

 

Rep: Ce v-a fost cel mai greu în facultate?

E.P.V.: Totul a fost greu, dar pentru că mi-a plăcut pictura şi vroiam să învăţ, am trecut peste ceea ce mi se părea dificil. Totul era nou pentru mine, dar am luat treaba în serios şi chiar dacă în primul an am început la regim cu taxa, din al doilea an am trecut la fără taxă, în baza rezultatelor pe care le-am obţinut la examene. Şi am reuşit să mă menţin până la final la fără plată, luând note bune. În fond, m-am dus la facultate să învăţ, nu să pierd vremea. Nu aş fi reuşit însă fără încurajările soţului meu, care, de când am început facultatea şi până acum, a fost foarte înţelegător. Pentru că, inevitabil, am lipsit şi lipsesc de acasă fie pentru cursuri, fie pentru expoziţii. Ba mai mult, familia mea se mândreşte cu ce fac.

 

Rep: Unde aţi avut expoziţii? Şi ce stil vă caracterizează?

E.P.V.: Am participat la mai multe expoziţii colective, dar am avut şi expoziţii personale. Majoritatea au fost în ţară, dar am avut mai multe expoziţii şi în Ungaria şi în Austria. Cred că în ţară am avut vreo 40 de expoziţii. De exemplu, acum am tablouri expuse în holul Primăriei din Satu Mare. Bineînţeles că există o expoziţie permanentă la Cavnic, la Pensiunea Elisabeta. M-am specializat în peisagistică, în pictura expresionistă în general. Iar criticile au fost până acum favorabile.

 

Rep: Faptul că v-aţi apucat de pictură v-a schimbat?

E.P.V.: Sigur că m-a schimbat, dar tot eu am rămas. Sunt acelaşi om şi bineînţeles că nu pot să-mi refuz prietenele care mă roagă să le aranjez părul, din moment ce atâţia ani s-au obişnuit să se tundă la mine. Mă bucur însă că prin pictură mi-a ajutat Dumnezeu să fac ceea ce-mi place. Plus că pictura în aer liber presupune Şi mişcare pentru a găsi locuri deosebite, descopăr lucruri noi şi am ocazia să întâlnesc oameni deosebiţi. Altfel nu cred că aş fi avut vreodată ocazia să mă bucur pe deplin că am văzut păşunile, dealurile, casele, porţile din lemn sau bisericile autentice ale Maramureşului. Nu am făcut un inventar, dar de când am început să pictez, cred că am peste 200 de tablouri. Unele au ajuns deja în colecţii private, atât în ţară cât şi în străinătate.

Pot să spun că pictura m-a schimbat în bine, deşi am încercat dintotdeauna să fiu un om bun şi îmi doresc să fiu un om bun şi pe viitor. Dar pictura m-a ajutat să-mi îmbogăţesc cunoştinţele, să aflu lucruri noi şi să-mi doresc să ştiu şi mai multe. Pictura este pentru mine o adevărată terapie, care-mi dă încredere în mine, mă ajută să mă cunosc mai bine şi să-mi exprim trăirile şi gândurile într-o formă artistică. Sunt mult mai atentă la detalii, iar încrederea şi încurajările pe care le primesc de la cei din jur îmi dau putere să merg mai departe.

 

 

„Sunt acelaşi om şi bineînţeles că nu pot să-mi refuz prietenele care mă roagă să le aranjez părul, din moment ce atâţia ani s-au obişnuit să se tundă la mine. Mă bucur însă că prin pictură mi-a ajutat Dumnezeu să fac ceea ce-mi place.

Pot să spun că pictura m-a schimbat în bine, deşi am încercat dintotdeauna să fiu un om bun şi îmi doresc să fiu un om bun şi pe viitor. Dar pictura m-a ajutat să-mi îmbogăţesc cunoştinţele, să aflu lucruri noi şi să-mi doresc să ştiu şi mai multe. Pictura este pentru mine o adevărată terapie, care-mi dă încredere în mine, mă ajută să mă cunosc mai bine şi să-mi exprim trăirile şi gândurile într-o formă artistică”.

Elisabeta Pietrar Veress