Dizertaţia Honoris Causa. Fragment din fascinanta cuvântare a lui Teodor Ardelean

Recent, directorul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” a primit într-un cadru festiv titlul de Doctor Honoris Causa a Universităţii De Vest „Vasile Goldiş”, filiala Baia Mare. Într-unul din amfiteatrele instituţiei au fost prezenţi cei din conducerea Universităţii, profesor universitar dr. Aurel Ardelean, rectorul Universităţii din Arad, prefectul Anton Rohian, primarul Cătălin Cherecheş, politicieni, prieteni de suflet ai lui Tedi, studenţi băimăreni.

Festivitatea a început cu acordarea unor medalii celor din administraţia judeţului şi unor personalităţi ai societăţii băimărene, după care au urmat discursurile academice. Ardelean a stat ca un student cuminte la o masă, în faţa auditoriului. Spre final, rectorul Ardelean i-a înmânat titlul de Docror Honoris Causa, cea mai înaltă distincţie pe care o poate acorda o instituţie de învăţământ superior. Au fost aduse roba şi însemnele acestui titlu.

După momentul festiv, emoţionant, Teodor Ardelean a ţinut dizertaţia de învestire. A fost o pledoarie pentru un Panteon Românesc, un discurs mobilizator, în stilul inconfundabil al directorului Bibliotecii din Baia Mare. Merită a lua aminte!

„Era o vreme în care discuţiile curgeau fluent şi consistent cu privire la Panteonul Naţional Românesc. Astăzi, astfel de „trimiteri” sunt atât de rare, încât pare, fie că această chestiune a fost „epuizată”, fie că nu mai are importanţă. Din păcate Problema unui Panteon Naţional, nu numai că n-a fost rezolvată, dar s-a pus rar şi firav, iar „răsadul” acesta nici măcar n-a fost repicat. A spune că nu are importanţă o astfel de „dimensiune cardinală” asupra „devenirii româneşti” e similar cu a extrage România din rândul naţiilor civilizate ale lumii.

Dar să nu se creadă cumva că n-am reţinut dezbaterile din ultimii ani cu privire la „întregirea familiei regale române”. Nici vorbă, şi la acest capitol aş putea chiar să mărturisesc o istorioară scurtă din anii mei de jertfă parlamentară. Eu aşa îi numesc, şi membrii familiei mele pot mărturisi cât de mult le-am lipsit atunci când mi-am satisfăcut „serviciul civil parlamentar”.

Eram într-o delegaţie în Portugalia, cu majoritatea colegilor mei din Comisia de Privatizare ce funcţiona cu program permanent de comisie la nivelul Senatului României, cu scopul de a elabora setul de legi pentru privatizare. Portugalia avea o bună experienţă în dezetatizarea băncilor şi schimbul de experienţă a fost foarte util. Colegul meu, vrednicul de pomenire dr. ec. Viorel Sălăjean, mi-a şoptit, încă din momentul în care rezolvasem banii pentru sponsorizarea deplasării, că vom avea parte de o mare surpriză. Şi, ca să scurtez istorioara, surpriza a fost că noi, membrii delegaţiei, am fost primii români care după 1989 am putut vedea, la o mănăstire din Lisabona, sicriul lui Carol al II-lea şi pe cel al Elenei Lupescu, pe care le-am fotografiat contra cost şi cu care ne-am fotografiat contre-jour. Iar la sosirea în ţară am publicat o pagină, format A1, în Romanian Business Journal, insistând pe necesitatea aducerii acasă a acestor „posesiuni de tezaur”.

Erau anii în care, atât şeful statului, cât şi şefii partidului ce se voia stat, iar la noi toate partidele în ultima vreme îşi doresc repede să devină aşa ceva, nu agreau Regalitatea. Nu-i permiteau Regelui Mihai I să intre în ţară, erau boicotate adunările publice care vizau solicitări de tipul „Monarhia salvează România” şi aşa mai departe. În consecinţă, tot efortul nostru de a pune pe tapet ideea reconstituirii şi reîntregirii Panteonului Naţional a picat într-o manieră cel puţin „neinspirată”.

Am dorit să menţionez această scurtă poveste reală doar ca pretext de discuţie.

În realitate, un Panteon Naţional ar putea fi, nu doar o instituţie-monument, un MAUSOLEU, sau o HIEROPOLĂ a românilor, ci şi una document.

Poate fi o Carte a Memoriei, o Carte de identitate, un Corpus al elitelor, un Muzeu al Valorilor Naţiunii, un Codex al originilor patriei şi limbii, un Ghid al semnelor majore din Cartea vieţii poporului român în toată perioada facerii, refacerii şi transfacerii sale, o Coloană a infinitului care să redea verticalităţile române din toate domeniile. O istorie şi o protoistorie, o istorie tâlcuită şi templuită, o arhivă cvasicompletă, un Sanctuar al întemeierilor naţionale şi al mersului luminii către popor. O ASTRA Rediviva, o Academie Vivantă. Precum Obligaţie Naţională considera Noica a facsimila manuscrisele eminesciene, Obligaţie Naţională este a-l citi, reciti, studia, comenta…

Dar nu doar pe el, Vârful Muntelui Luminării, ci toată vieţuirea, toată istoria, toată încordarea.

A reproduce, a căuta, a cânta, a serba, a învinge îndărătniciile şi zeflemia, căci oricât de modeşti am fi şi tot trebuie să recunoaştem că Lumea românească s-a născut din şi prin miracol, atât la vremea începuturilor, cât şi în toate articulaţiile de mai târziu, inclusiv în vremurile ASTREI, cea mai de seamă construcţie de suflet a Românilor, premergătoare Academiei Române, pe care, de altfel, a şi pregătit-o să fie!

Prin mănoase şi salutare activităţi, alţi bărbaţi ai timpului cu curgere consistentă vor redescoperi şi reaşeza în zona de funcţionare a sintagmei sfinte „Vrednic este” pe dr. Silvestru Morariu Andrievici, arhiepiscop al Bucovinei şi mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei, membru în Senatul imperial, mare Mecena român la final de secol XIX, pe care presa românească, atunci când vrednicul de pomenire s-a săvârşit la Domnul, l-a însoţit cu cele mai alese şi calde expresii binevoitoare. „Salutara lui activitate – menţiona Revista Transilvania – l-a făcut neuitat şi nemuritor (şi în istoria ţării, şi în cea a bisericii ortodoxe române), lângă glorioasele nume ale unui Antim al Munteniei, Veniamin al Moldovei, Andrei (Şaguna) al Ungariei şi Transilvaniei…”.

În acest aşezământ virtual al Neamului Românesc va trebui aşezat şi chipul minunat al Mitropolitului Dr. Victor Mihaly de Apşa, la un loc cu toate frumuseţile cultice pe care le-a săvârşit în permanenta sa încercare de a cultiva desăvârşirea. Înconjurat de imensa simpatie a credincioşilor, slujbele ţinute de „bărbatul marilor dorinţe populare” au stat sub semnul demnităţii, meritului apostolic şi erudiţiei cucernice.

Nu ar trebui scăpate din vedere nici micile contribuţii locale care au jucat un rol imens pentru promovarea în popor a nobilelor scopuri culturale. Întemeierea societăţilor de lectură – vezi contribuţia lui Petre Dulfu, la Baia Mare şi altele asemenea –, înfiinţarea bibliotecilor poporale, a şcolilor de specialitate agricolă, a băncilor şi cooperativelor de credit rurale, editarea broşurilor cu cântece şi poezii populare (Simion Florea Marian, Ion Pop Reteganul) au constituit elemente de consecvenţă pentru o politică reală de emancipare, fără de care ar fi fost imposibilă propăşirea naţională.

Dar, mai „ales”, trebuie cuprinşi cei ce au cultivat limba şi au sporit-o în frumuseţi, prin texte cu strălucire de pietre preţioase, care i-au pus în evidenţă bogăţia şi rigoarea, bazinul de conservare şi forţa armoniei, pe măsura sufletului românesc, atât de binecuvântat în sentimente bune.           

Dar dintr-un Panteon Naţional al Românilor nu pot lipsi toţi domnitorii şi ziditorii de Ţară, deci, evident, NU cei ce şi-au risipit „domniile” în lucruri „pieritoare”, ci cei care prin numele lor constituie oricând APEL la memoria Neamului. Căci un Panteon este un Capitoliu, un loc în care să ne putem întâlni cu toţii… să ne putem lua rămas bun de la toţi cei binemeritaţi istoric… de la personalităţile noastre cosmice… Iar alături de aceste figuri ilustre, icoane ale naţiei, vin imediat oamenii de stat în frunte cu Kogălniceanu şi Cuza, Carol I şi Ferdinand I, Carol al II-lea şi Mihai I, Neamul Brătienilor, Neamul Ghica, Cantacuzinii, Brâncovenii, Neamul Movileştilor, Sturza, Ştirbei, Familia Golescu, Familia Hurmuzaki, Neamul Inculeţ, George Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Iuliu Maniu ş.a.m.d. Iar la apelul de onoare nu poate fi absent nici Dimitrie Cantemir, nici Miron Costin, nici Simion Bărnuţiu, nici Dimitrie Gusti, nici Emil Racoviţă, nici Anghel Saligny, nici Simion Mehedinţi, nici Iuliu Haţieganu…

Realizaţi dragi auditori câtă bogăţie nominală, ce superbie de şoapte, câtă vibraţie! Avram Iancu şi Horea, Spiru Haret şi Ion Bianu, Grigore Antipa şi Victor Babeş, George Enescu şi Ciprian Porumbescu… Neamul Raţiu, Neamul Rosetti, Neamul Mocioni. Neamul Muşatinilor, dar şi Neamul Moisil. Neamul Negruzzi, dar şi Neamul Papacostea sau Papilian. Neamul Minovici şi Neamul Lovinescu. Neamul Popovici Barcianu, dar şi Neamul Donici. Neamul Djuvara, dar şi Neamul Kretzulescu, Neamul Lapedatu, dar şi Neamul Papahagi… Neamul Dragalina, Neamul Gafencu, Neamul Golopenţia…

În concluzie, nu putem zice decât: Doamne, îţi mulţumim că ai ajutat poporul Român să se lumineze într-atâta, încât să găsească şi calea către tine şi drumul către Sine! Doamne, ocroteşte-i pe mai departe pe români pentru a-şi putea păstra Fiinţa şi Identitatea neştirbite!”.

„Oricât de modeşti am fi şi tot trebuie să recunoaştem că Lumea românească s-a născut din şi prin miracol, atât la vremea începuturilor, cât şi în toate articulaţiile de mai târziu, inclusiv în vremurile ASTREI, cea mai de seamă construcţie de suflet a Românilor, premergătoare Academiei Române, pe care, de altfel, a şi pregătit-o să fie!”.

Teodor Ardelean