DIVERTISMENT

* Interviurile GAZETEI: azi, Carmelo Polidano (Malta), profesor de sociologie
Soimul maltez

* Culti si desculti
Corigenti la Bac(ovia)

* Investigand V.I.P.-urile
Papusar cu happy-end

* “Vine o vreme cand lacrimile cad inauntru si ard”
Scrisoare catre un prieten de departe

* Langa gara din Baia Mare “s-a infiintat” un
Sat de carton langa canton

* Interviurile GAZETEI: azi, Carmelo Polidano (Malta), profesor de sociologie
Soimul maltez

Vine dintr-o insula scaldata de soare si are nevoie de lumina. Maltezul Carmelo Polidano incearca sa patrunda in misterele mintii umane si o face explorand necunoscutele alienarii mintale. Este Internetul necesar unei activitati din domeniul acesta? Profesorul Polidano sustine ca Internetul nu este doar necesar ci si obligatoriu. De ce? Pentru ca esti cu atat mai liber cu cat ai mai multe cunostinte si mai multe abilitati. Aceasta solutie a fost verificata deja.

Tabara Multimedia din Baia Mare, devenita deja o traditie, se bucura de prezenta profesorului Carmelo Polidano din Malta. Predand sociologia in clinici de psihiatrie, Polidano considera ca menirea lui este de a ajuta individul in evolutia sa sociala prin dezvoltarea capacitatilor de supravietuire.

Are 34 de ani si vine pentru a treia oara in Baia Mare, ca lector la cursurile taberei Multimedia. Carmelo Polidano este indragostit de muzica clasica, canta la clarinet si chiar a compus cateva bucati muzicale pentru instrumentul sau preferat. Hobby-ul sau preferat este ciclismul. Pe timpul sederii in Baia Mare ar vrea sa inchirieze o bicicleta si sa colinde imprejurimile. Vine din Malta, insula in care cultura siciliana se intalneste cu civilizatia continentului negru, unde umbrele cavalerilor medievali bantuie palatele maure.
Reporter: Sociologie pentru cei cu probleme mintale?
Carmelo Polidano: Pentru a ajuta o persoana cu tulburari psihiatrice sa devina o individualitate care sa functioneze in societate, e nevoie sa incepi prin a-l determina sa se cunoasca foarte bine pe el insusi. Misiunea mea este de a-l face sa-si constientizeze eul propriu, sa gaseasca mecanismele ce-l stimuleaza si sa-si identifice dorintele. Faza incipienta a procesului se refera la cum sa devii stapan pe tine insuti.
Rep.: Unde intra in scena Internetul?
C.P.: Comunicarea este un element esential. Pentru imbunatatirea comunicarii este importanta invatarea limbilor straine. De exemplu, engleza este o limba folosita in toate colturile lumii, deci a cunoaste engleza inseamna sa comunici mai usor. Nu poti functiona in societatea moderna, in viata particulara sau in cariera fara sa ai cunostinte de folosire a calculatorului. Este un mod de comunicare.

Despre Romania si Malta

Rep.: Ce impresie v-a facut Baia Mare?
C.P.: La prima vizita eram speriat. In Malta sunt multe familii care au infiat copii din Romania si ei au povestit despre tara dumneavoastra ca este plina de tigani, ca oamenii sunt violenti si poti fi oprit si furat la orice colt de strada. Cand am ajuns aici, am constatat o discrepanta uriasa intre realitate si ceea ce stiam eu. Intors acasa, le-am transmis celor din jurul meu ca gresesc in parerile lor despre Romania. Chiar am incercat sa organizez aducerea unui grup de elevi maltezi in tabara, dar m-am lovit de problema fondurilor. Am gasit intelegere pentru cei 50 de euro necesari fiecarui cursant, dar nu am gasit finantare pentru transport. Eu am ales sa-mi platesc singur drumul, pentru ca banii ramasi in bugetul taberei sa fie utilizati in vederea scaderii taxei de participare a romanilor. Din salariul de 1.500 de euro pe luna, o treime nu mi se pare prea mult pentru o asemenea excursie. M-ar costa mult mai mult o vacanta de o saptamana in alt loc. In acesti trei ani am observat schimbari spectaculoase in Baia Mare: drumuri imbunatatire, trafic crescut, masini de calitate din ce in ce mai buna (in 2001 majoritatea automobilelor de pe strada erau Dacii). Chiar si oamenii sunt mai bine imbracati.
Rep.: Ce va indeamna sa reveniti?
C.P.: Vin aici pentru contactele si prietenii noi, dar mai ales pentru ca ma incarc cu energie pozitiva. Desi muncesc, la plecare ma simt relaxat si chiar mai fericit.
Rep.: In familia dvs. s-a pus accent pe educatie?
C.P.: Am crescut la o ferma saraca din Kirkop, undeva in sudul Maltei, la 11 km de capitala, intr-o localitate mica, cu o populatie de circa 2500 de locuitori. Parintii mei erau fermieri aproape analfabeti, iar viata se derula confom traditiilor. Am studiat doar in scoli de stat, pentru ca parintii mei nu-si permiteau cheltuiala unor scoli particulare. Acesta este mesajul pe care vreau sa-l transmit. Copiii trebuie incurajati sa studieze, indiferent de situatia financiara a familiei. Eu am reusit. Deci, oricine poate reusi. (Multumiri doamnei Mariana Hudrea, liantul acestui interviu)

Cum determini calul sa bea?

Rep.: De ce in Baia Mare?
C.P.: Prima mea vizita s-a datorat unei coincidente. Cautam pe Internet informatii legate de multimedia si am gasit website-ul in care era prezentata Tabara Multimedia din Baia Mare. Mi-am trimis CV-ul pentru a fi lector in tabara si am fost acceptat. Nu aveam nici o idee despre ceea ce urma sa gasesc aici. Surpriza a fost placuta, evenimentul a fost foarte bine organizat in ciuda limitelor bugetului. Atelierele dezvolta cunostintele despre Internet, plecand de la ideea ca relatiile interumane se pot stabili si prin e-mail sau discutii pe chat. Pe de alta parte, Internetul ma intereseaza prin prisma sociologiei si a psihologiei. Exista studii despre modul in care Internetul ne afecteaza emotiile si modul de viata. Am vazut in Malta tineri depedenti de Internet care-si pierd noptile si nu mananca, stand mereu pe chat, fenomen pe care mi-l inchipui prezent oriunde. In alta ordine de idei, persoane foarte inteligente, cu o multime de calificari profesionale, sunt realmente handicapate din cauza ca nu stiu sa utilizeze computerul.
Rep.: Rolul proiectului este de a familiariza tinerii cu spatiul virtual?
C.P.: Nu doar tinerii. Procesul de invatare nu se incheie la terminarea scolii. Cunostintele din domeniul stiintei, tehnologiei sau informaticii se acumuleaza de-a lungul intregii vieti. Este important ca lectorii de aici sa-i invete si pe profesorii participanti sa se acomodeze cu aceasta “masinarie”, pornind de la chestiuni elementare. In educatia moderna, accentul nu se mai pune pe invatarea mecanica, adica profesorul nu-si impune ideile, ci incurajeaza elevul de a prelua responsabilitatea propriului studiu. Englezii au o vorba: Poti duce calul la adapat, dar nu-l poti obliga sa bea, insa poate reusesti sa-l insetezi. Acesta este noul rol al profesorului: de a incerca sa-i inseteze pe elevi, pentru a-i motiva sa invete. Folosind Internetul, te folosesti de o unealta eficienta pentru a starni curiozitatea unui tanar si a-l face sa-si caute singur informatiile foarte rapid.

Optiuni si argumente

- Manchester sau Inter Milano? Manchester, pentru ca iubesc jocul englezilor. E mai rapid, cu multe goluri si mai aventuros.
- Ceaikovski sau Mozart? Ceaikovski, datorita orchestratiei, dar Mozart e mai melodios.
- Documentar sau telenovela?
Documentarele bazate pe cercetari, pentru ca apreciez adevarul si vreau sa acumulez noi cunostinte. Nu suport telenovelele.
- Internetul sau o carte?
Internetul, cu siguranta. Cand citesti, esti pasiv, in timp ce Internetul iti ofera posibilitatea de a alege. Imi place sa fiu liber.

Lavinia COTARCEA



* Culti si desculti
Corigenti la Bac(ovia)

Elevii claselor a XII-a au trecut prin emotiile examenului de bacalaureat, confruntandu-se si cu proba scrisa la limba romana. GAZETA a reeditat, in maniera "Cultilor", bacalaureatul personalitatilor judetului. Pentru a oferi candidatilor o sansa in plus, am ales unul dintre subiectele propuse la examenul de anul acesta. Chiar daca a fost considerat un poet prea sumbru, simbolistul George Bacovia a revenit in atentia elevilor. Asadar, testul saptamanii a fost: "Spuneti-ne doua versuri, la alegere, din opera lui George Bacovia". Ce amintiri de feciorie i-am trezit consilierului judetean Dumitru Matei cu acest subiect, numai o sticla de Murfatlar desfundata pe muzica lui Alifantis ne-ar putea spune. "Imi vine ceva in minte, dar nu stiu daca e de Bacovia. Oare...ploua, ploua, ploua...e Bacovia? Vreme de betie / Si s-asculti pustiul / Ce melancolie / Ploua, ploua, ploua...", s-a amuzat Matei, bucuros ca a picat pe subiect. De versurile acestea, sigur nu si-au adus aminte ceilalti "laureati", pe care, printr-o stranie coincidenta, i-am prins la volan. Asa ca fiola trebuia sa fie cat mai curata. "Da' tare rau va aud, mai sunati-ma peste-o juma' de ora, ca oi fi in Baia Mare. Acuma sunt pe drum, prin Somcuta, si merge prost", a zis Arghir Pop, consilier local al Baii Mari. Merge cam prost si cu lectura, domnule Arghir. Pe primarul din Budesti, Liviu Tamas, examenul nostru l-a gasit la cumpana nedumeririi, unde emotiile firesti si-au spus cuvantul. "Is la o intersectie, si...nu pot...imi pare rau, mai tarziu, chiar ca...", a ingaimat primarul, sperand la o re-examinare. Un alt elev suficient de bine pregatit s-a dovedit a fi Gavril Costin, seful statului major al Centrului Militar Maramures. Curios, omul armelor le-a depus inainte de inceperea luptei, admitand ca stie el multe, dar nu e cazul sa ne consume impulsurile la telefon. "Din Bacovia? Numai peste 10 minute, ca sunt in trafic. Nu ca nu-mi aduc aminte, imi aduc foarte bine. Va pot recita si doua strofe, dar nu la telefon. Sa va zic ce am mancat azi dimineata? Va rog frumos, avem o prestanta. Nu ma puteti lua asa", s-a ofuscat Costin. Examenul i-a prins cu lectia nepregatita pe doi dintre patronii baimareni, care s-au scuzat ca pe vremea liceului. "Nu se poate, ca am lipsit de la lectia cu Bacovia. Va spun sincer, ca am mult mai importante probleme acum, decat sa fac poezii la telefon. Imi pare rau", a recunoscut "chiulangiul" Vasile Todoca, patronul Holdingului Todocama. "Is un om mai simplu, asa... Acum nici nu-mi sta capul, nici vorba. Eu is om de-al muncii, nu-s de asa ceva, nu am timp", Ioan Hofer, patronul lantului de magazine Hofer din Baia Mare. Ii asteptam pe cei care au cazut examenul, la "re"-ul de la toamna.

Ciprian DRAGOS



* Investigand V.I.P.-urile
Papusar cu happy-end

De aceasta data am intrat in sfera artei, mai precis in lumea teatrului de papusi. Dialogul pare o “joaca de copii in spatele scenei”. Personajul aduce zambetul pe chipul celor mici. Cine e? Felix Artuche, director artistic la Teatrul de Papusi din Baia Mare.

Inca de cand era copil, baimareanul Felix Artuche, director artistic al Teatrului de Papusi, traieste “in lumea papusilor”. S-a nascut in urma cu 44 de ani pentru a da viata singurelor “lucruri” cu care isi petrece timpul. De unde ideea de papusar? “Din intamplare. Lucram ca desenator la Institutul de Cercetari. Nu faceam nimic toata ziua, ne plictiseam de moarte si impreuna cu un prieten de-al meu ne-am hotarat sa ne facem . Iaca asa am ajuns de-am stat acasa vreo sase luni. Intre timp, prietenul meu a devenit operator de film in Germania, iar la intoarcere m-a anuntat de existenta unor cursuri de papusar. Mi-a propus sa urmam cursul in ideea ca vor veni si fete frumoase. N-am stat mult pe ganduri.” Un an mai tarziu a fost dat afara, dar pentru ca n-a rezistat sa stea departe de papusi, Felix Artuche s-a intors la “casa lui”. A pus in scena zeci de piese, traind de fiecare data emotiile inceputului. Considera ca teatrul de papusi este mai profund decat “teatrul de oameni mari”. “Copiii sunt spectatori mai pretentiosi decat maturii. Sunt curati, puri sufleteste, nu pot fi mintiti. Iar papusaresele sunt frumoase si mai au o calitate fata de actritele de scandura. O fata frumoasa nu se arata in totalitate publicului, de cele mai multe ori isi arata doar o mana si ajunge.” A reusit sa imbine partea domestica cu cea artistica pentru ca femeile l-au inteles. “Nu lucrez in fabrica, pe schimburi si au inteles ca nu am ore fixe de venit acasa. Arta nu se face pe ore. Am imbinat utilul cu placutul. Marturisesc ca nu m-au parasit bucuria de a juca sau placerea de a fi pe scena”. Printre piesele de suflet ale papusarului se numara “Avarul”, interpretare dupa Moliere, si “Punguta cu doi bani”, iar daca ar fi pus sa aleaga intre Eugen Ionesco si Wiliam Shakespeare, cu siguranta l-ar alege pe primul. Ii guverneaza viata cele zece porunci, iar cel mai frumos lucru care i se intampla e faptul ca exista si, mai mult decat atat, ca a reusit sa fie cel mai bun prieten al sau.

Gabriela VALEAN



* “Vine o vreme cand lacrimile cad inauntru si ard”
Scrisoare catre un prieten de departe

Nicaieri in lume nu creste lemnul cum creste in Maramures. Din oamenii locului se nasc securi ascutite cu piatra din raurile care brazdeaza fata vesnic tanara a pamantului. Nu-i alt loc de sfintenie ca locurile in care arhanghelii si-au uitat pe pamant trecerea. Aripile fluturilor fara de pereche si-au cautat frumusetea in lanturile cioplite dintr-o singura bucata de lemn. Oricat de mult ai ingenunchia in bisericile de lemn ale Maramuresului, fruntea ta se va sprijini de cer. Nici noptile de Sanzaiene, nici focurile nu vor schimba nimic dintr-o istorie fara trecut, un prezent aproximativ si un viitor nesigur. Marele mit al transhumantei a fost desfiintat de marea seceta care s-a scurs de pe obrazul Soarelui. In tara lemnului, oamenii regreta ca cerul nu stie sa planga mai des. Floarea Soarelui se intoarce dupa cald, frunzele porumbului se intorc ca fiind vii, si in rest raman oamenii… Viata pulseaza in alte ritmuri. Conacul, candva casa in care se auzeau menueturi, a devenit discoteca.

N-am stiut niciodata de ce lemnul poate sa planga. Rasina scursa pe trunchiul chinuit de ploi si de securea fara de natie e mica lacrima a timpului, binecuvantata de Dumnezeu, ca o marturie a faptului ca un neam poate sa moara fara sa accepte ideea ca nimic nu ramane in urma. Nici o biserica de lemn n-o sa creasca asa cum neoprotestantele biserici s-au cladit. Am mai scris, bisericile de lemn ale Maramuresului nu au a se teme ca vor pierde iubirea noastra fara de sfarsit.

Toata alternanta vale-deal, despre care vorbea Blaga, n-a fost niciodata atat de mioritica precum valurile care au unduit fanetele maramuresene. Taisul coasei a lasat in urma flori multicolore si urzici din care s-au tesut camasi.

Inceput de scrisoare

Afla despre noi, prietene drag, ca suntem bine, sanatosi, sanatate care ti-o dorim si tie. Mai ieri, am trecut prin Maramuresul care-l stii. Multe lucruri au ramas asa cum le-ai lasat; altele s-au schimbat, asa fel incat nu le-ai recunoaste. Ne-ai scris ca ti-e dor de morosencele care stau pe prispa si-s fac lucrul lor. Sunt pe cale de disparitie… Padurile mai sunt… inca. Au ramas portile, in care vantul mai canta legendele despre Pintea. Turmele se adapa inca la fantanile pe care traditia le atribuie aceluiasi haiduc si din lemnul portilor mai cresc inimitabilele bocete ale femeilor care sfintesc locul pe care Cristos a pus prima oara piciorul. In rest, toate-s cum le-ai lasat.

Lemnul – fluierul timpului

Mai afla ca vantul se crapa in doua cand loveste turlele bisericilor de lemn din Maramures. O sa ne spui ca biserici de lemn exista si-n Oltenia, si-n Moldova. E drept. Dar nicaieri, ca aici, in Maramures, ele n-au fost construite, pentru ca romanii de rit ortodox nu aveau dreptul sa-si ridice biserici din piatra. Si lemn era “din bugat”. Se mira cei intre care traiesti ca ale noastre biserici sunt de mici dimensiuni. Le-ai spus vreodata ca nu cresteau copaci atat de mari incat sa poata sta de talpa bisericii? Mai stie cineva in vestul Europei ca stra-stra-stra-stramosii cavnicarilor de azi au oprit “cainii de prada si razboi”, ai lui Batu-han, Subotai si Tugucear intr-un loc marcat si azi de o piatra, in timp ce cavalerii apuseni nu stiau ca “furia Asiei s-a revarsat asupra Europei”? Nimeni nu stie unde a fost inmormantat Pintea. Iti trimitem o fotografie cu locul pe care lumea il considera ca fiind locul de veci al haiducului. Se implinesc 300 de ani de cand cel prezent in mitologia populara maramureseana a fost impuscat cu un glont de argint. Urma pasilor lui marcheaza taramul pe care Petre Tutea il definea ca “primul loc de pe pamantul asta unde Isus Cristos a pus piciorul”. Cine mai stie ca, pe vremuri, bisericile de lemn ale Maramuresului au “migrat”? La vremea aceea, satele mai bogate, construindu-si alta cladire de cult, au vandut sau au donat biserica de lemn pe care au avut-o. Biserica din Coas intre Rauri a fost adusa din Copalnic, iar cea din Codru Buteasa din Preluca Noua, cu clopotnite cu tot, elemente arhitecturale de provenienta apuseana. Toate cuiele de lemn au fost facute de mesterii Maramuresului. Cuiele de fier au fost facute, ca pe vremuri, de tigani. Cu doua milenii in urma, nici un mestesugar n-a vrut sa faca piroanele cu care Cristos urma sa fie rastignit. Cineva a gasit, la margine de Ierusalim, o satra de tigani. Ei au facut cele trei cuie cu care Mantuitorul a fost rastignit. Un om le-a spus care era destinatia cuielor pe care le fac, si atunci tiganii n-au mai facut al patrulea cui, si-au ridicat satra si-au plecat. La fiecare oprire, cel de-al patrulea piron le aparea, arzand in noapte. Atunci tiganii isi ridicau satra si plecau din nou la drum. Asta este, prietene, mica legenda maramureseana a celor fara de taram si a faptului ca sunt mereu nomazi. Poate de aceea, in bisericile de lemn ale Maramuresului, predomina cuiele si piroanele din lemn.

Mai sus decat goticul

Si mai afla despre noi ca am trecut prin Sapanta, satul care are, poate singurul din lume, un cimitir vesel. Nici acolo veselia nu mai e cum era. Cand o sa vii pe acasa, o sa-ti spuna batranele satului cum se vand crucile din cimitir si mortii n-au liniste ca li se pune la cap o cruce noua. S-a facut intre timp o manastire mare si faina, la Barsana, si s-au dus acolo cartile de suflet si slovele Maramuresului. N-o sa le vezi cind o sa vii acasa, c-asa sunt vremurile la noi. Ogiva aia, despre care invatam impreuna si despre care stiam ca este un fel de arc frant, a ramas in putine biserici, cele mai multe greco-catolice. Istoria a facut in asa fel incat sa rupa in doua o natie, cu o singura credinta, dupa cum turlele bisericilor maramuresene rup in doua, atunci cand bate, vantul. Ti-am mai scris, ca eternitatea lemnului din bisericile ortodoxe romanesti din Maramures nu are a se teme de noile constructii din caramida si boltari neoprotestanti. Undeva, in Budesti, camasa de zale a lui Pintea vegheaza la treaba asta si, tot acolo, toporul unui morosan credincios a crapat lemnul din care s-a nascut o cruce.

Darul lui Dumnezeu

Sa nu uitam sa-ti spunem ca la Sapanta am fost pe locul unde se ridica o noua manastire de maici. Sa le spui occidentalilor ca numai axul central e faurit din lemnul cioplit de mesterii din Barsana. Candva, pentru o lucrare ca asta, se cereau bani multi. Important e ca ne-am facut si noi o fotografie, cu fotograful nostru in patrulater, urcat aproape de cer. O sa vezi ce mici suntem, de fapt, in preajma celei mai inalte constructii de lemn din Europa. Undeva, in subsolul monumentalei constructii, exista un loc unde rezonanta sunetului este inimitabila. Poti, acolo, sa-ti spui rugaciunile si ele te urmaresc chiar si in momentul in care urci in biserica, pe o scara cioplita dintr-un singur trunchi de copac. Din scara ar creste muguri de fluier, daca n-ar fi atat de calcata de credinciosi. Este darul lui Dumnezeu, facut de credinciosii care nu si-au vandut inca crucile de lemn de la capatul mormantului in care se vor odihni. De acolo, de sus, parca vedem pana la tine.

Enigmatici si cuminti

Aproape de granita cu Ucraina, exista un muzeu inedit. La poarta, te avertizeaza o inscriptie: “Caine rau!”. O sa vezi, prietene, ca inauntru n-o sa gasesti decat “Omul noptii”, a lui Vida Gheza, bustul lui Eminescu, a lui O. Han, si peste 60 de litografii ale lui Marcel Chirnoaga, dintre care 17 reprezinta Apocalipsa. O sa-ti placa “Marea curva a Babilonului”. Seamana cu arta lui Durer. Maria si Nicolae Pipas au adunat, de patruzeci de ani incoace, mai multe mii de exponate: litografii, picturi ale unor artisti consacrati, dantele de epoca, ceramica, monede, obiecte de uz casnic rezervate clasei nobiliare, fotografii, timbre si covoare vopsite in culori vegetale. Dupa cum bine stii, maramuresenii sunt oameni cu frica lui Dumnezeu. In “Muzeul Pipas” exista un altar in fata caruia merita sa se inchine trecatorii. Sculpturile lui Vida Gheza si razboiul de tesut din alte vremi pazesc intrarea in casa locuita de colectionarii de arta autentica si traditie maramureseana. Multi s-au dus, cu exponate, imitatii ale artei maramuresene, in strainatate. Pastratorii traditiei au ramas acasa. Dosarul cu diplome nu cred ca ajuta la nimic. Crede-ne, oamenii astia sunt enigmatici si cuminti!

Piatra, marmura si statui

Inainte de a pleca, ai vazut ca toate satele de la noi au o memorie daltuita in piatra, lemn sau marmura? Toti mortii din cele doua razboaie mondiale sunt prezenti in satele despre care doar timpul isi mai aduce aminte. La 14 octombrie 1944, 29 de romani au fost asasinati de hortysti. Din locul mortii lor, a rasarit “soarele” care nu lasa mania timpului sa-i ingroape de tot. Stii, prietene, ce spunea cel care s-a jucat de-a Dumnezeu cu piatra? “Cele 12 raze, in care sunt asezate statuile, simbolizeaza cele 12 luni ale anului, si le-am gandit asa pentru ca maramuresenii sau cei care trec pe aici, pe la noi, sa-si aminteasca in fiecare luna din an si in fiecare zi din luna de cele petrecute la Moisei” (Vida Gheza). Dar, cateodata, poate prea des, nici soarele cuprins de umbre, nici focul sacru care arde in lespedea de piatra nu pot opri nisipul din clepsidra timpului, nici nepasarea oamenilor. In Baita, mai sta de fata bustul lui Ion Sugariu. In Basesti, exista Monumentul Eroilor din primul razboi mondial, pe care troneaza o stema cu o istorie aparte. “In 1940, cand o parte a Transilvaniei a fost cedata Ungariei hortyste, prin Diktatul de la Viena, din 30 august, ca sa nu fie distrusa, a fost luata de taranii din comuna si ascunsa intr-o fantana. Dupa eliberarea Transilvaniei, a fost repusa la locul ei. Dar, din 1948, o data cu instaurarea puterii comuniste la noi, stema a fost luata si pastrata intr-un zid, in mod secret. Dupa evenimentele din 1989, stema Romaniei Mari a fost asezata la locul ei cuvenit, unde strajuieste si astazi”. (Valentin Baintan)

Nobili si ruine

Nu ti-am spus, prietene, c-am trecut si pe la Campulung. Din vechiul oras regal a ramas doar o ruina. Nici conacele nu mai sunt ce-au fost. Vechiul conac al lui Mihaly de Apsa s-a transformat in discoteca. Nici conacul lui Mihai Iurca nu mai are aceeasi grandoare din trecut. Intre zidurile “sculptate” de vreme si-au gasit adapost trei familii, dar stralucirea vremurilor de demult nu “domoleste” conditiile mizere in care traiesc. M-ai intrebat despre singurul castel care s-a pastrat in Maramuresul istoric, Castelul Apaffy. Am fost si noi la Costiui. Din vechea fortareata, ridicata la inceputul secolului XV, care asigura protectia ocnelor regale, s-a pastrat doar fundatia. Azi poti vedea numai zidurile din secolele XVIII-XIX, transformate azi intr-o scoala cu iz de sare si statuia Sfantului Nepomuk, patronul ocnelor romane. O sa ierti, iubite prietene, ca n-am mai avut spatiu sa-ti scriem mai multe. Si ca mizeria dintre cele 12 statui de la Moisei e prezenta intre noi.

Ieud

In Ieud, Casa Regala de Anjou a asigurat o stabilitate a puterii imperiale. Cand Ludovic I de Anjou a confiscat de la voievodul Bogdan jumatate din domeniul Cuhea, urmasii dragosestilor, au intemeiat dincolo de pasul Prislop ceea ce s-a numit “Moldova Mica”. In apropierea actualei asezari, pe locul numit “Crucisoare”, a existat in secolele XI-XII o manastire, care a fost demolata in anul 1889. La mijlocul secolului XIV, voievodul Balc si-a construit un castel pe un loc prapastios de langa rau. In anul 1364, satenii au ridicat in apropierea castelului biserica, in stil maramuresean, cu hramul “Nasterea Maicii Domnului”. Cnezii bisericii au ingrijit lacasul de cult pana in anul 1419, cand regele Sigismund a suspendat acest titlu. Pictura bisericii a fost realizata de Alexandru Ponehalschi, din Budesti, in anul 1782. In podul bisericii a fost gasita, de preotul Artemiu Anderco, cea mai veche scriere in limba romana, “Codicele de la Ieud”, scrisa intre anii 1391-1392 de catre copistii de manuscrise de la vechea manastire cu hramul “Sfintii Trei Ierarhi”.

Barsana si Sapanta

Umbla vorba prin targul Sibiului ca s-au dat cruci din lemnul sapantan. La vremea cand am trecut prin Sapanta, preotul paroh din localitate se fla in vizita, la ceas de taina, in cadrul manastirii de maici din Barsana. Nimeni n-o sa poata explica de ce Barsana va ramane doar cu cateva calugarite, in timp ce manastirea de la Sapanta o sa aiba o stareta ce vine de la Prislop. Acum 10 ani, pe locul manastirii de azi pasteau caprele. Noroc cu o sama de politicieni, care au reusit sa gaseasca prin fundul buzunarelor cateva miliarde. De la doua calugarite, venite din "perla" manastirilor ardelene, Rameti, pripasite in timpul Barsana Maramuresului, s-a ajuns ca Episcopia sa hotarasca sa mai faca inca o manastire de maici, in conditiile in care, la Barsana, mai exista si o manastire de taici. Nimeni nu se poate mira, pentru ca, undeva, in sud, exista o manastire mixta: cu sase maici si sase taici.

Bisericile de lemn din Maramures

Biserica “Intrarea Maicii Domnului in Biserica” de la Barsana a fost construita in anul 1720 ca biserica ortodoxa. Biserica din Budesti (“Keneziatum medietatis possessionis nostrae olachalis Ozon”) a fost trecuta de catre regele Ludovic I de Anjou in stapanirea fiilor lui Litovoi. Biserica de lemn din Desesti, cu hramul “Cuvioasa Paraschiva”, a fost construita in 1770, iar in 1780 a fost pictata de zugravul Radu Munteanu din Ungureni, Tara Lapusului. Desi traditia spune ca biserica din Ieud “din deal”, cu hramul “Nasterea Maicii Domnului”, dateaza din 1364, in realitate, ea nu este mai veche de anul 1717, probabil de la mijlocul secolului al XVIII-lea, cand a inlocuit vechea biserica de lemn distrusa de tatari. Cealalta biserica de lemn din sat, “din vale”, cu acelasi hram, a fost construita, de altfel, chiar in 1717, imediat dupa invazia tatara. Biserica “Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril” a fost construita in anul 1766, de mesterul constructor Ion Macarie, pentru comunitatea greco-catolica din Surdesti. Biserica “Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril” din Plopis a fost construita intre anii 1796-1798, iar in anul 1811 a fost pictata in naos si altar de catre zugravul “Stefan”. Biserica de lemn “Sfanta Paraschiva” din Poienile Izei are trecuta ca data a constructiei anul 1604.

Ioan BOTIS
Teofil IVANCIUC
Emanuel LUCA
Ioana LUCACEL




* Langa gara din Baia Mare “s-a infiintat” un
Sat de carton langa canton

Oamenii care nu au avut niciodata locuinta sau cei care visau sa se imbogateasca peste noapte fara efort si au pierdut totul se adapostesc, de obicei, in gari. Dorm in salile de asteptare, cersesc sau vand ziare si cartoane, mananca si se imbraca de prin gunoaie. Cei mai “gospodari” si-au construit colibe din lut sau corturi din folie pe campul din zona garii. Augustin Varga, seful boschetarilor din gara, a primit aprobare sa locuiasca intr-un canton parasit.

Un canton lasat in paragina a devenit, in urma cu patru ani, locuinta unei familii cu sapte copii. Pe campul din spatele cantonului, in “case” din folie, carton, carpe sau lut, locuiesc si alte familii care nu au adapost. Peste cativa ani, zona garii s-ar putea transforma intr-o mahala de genul celei de pe Craica.

Haine intinse peste tot, paturi cu arcurile scoase acoperite cu paturi rupte, trei purandei dezbracati care se joaca intr-un morman de cartoane, un gratar pe care se coc trei cartofi. Nu suntem intr-o mahala, ci in fata cantonul din Gara Baia Mare. Familia Varga locuieste aici de patru ani. In 1991, Augustin Varga si-a vandut casa din Coltau si a depus banii la Caritas. Ca multi altii, i-a pierdut. De atunci, au ramas pe drumuri. Pana in 1999, familia lui Varga a locuit in gara orasului. “Erau vro’ 40 de boschetari in gara, dar io eram seful lor. Ma intelegeam bine si cu politia, ca de cite ori sa intampla cate ceva in gara, ma chemau si pa mine sa colaborez. Da’ era tare rau, ca n-aveam apa sa ne spalam si iarna era tare frig. In 1999, doua fetite mi-o inghetat in gara, amu is la casa de copii, mi-o ramas numa’ iestealalti patru. Cea mai mare, Rozalia, are 10 ani, da’ nu mere la scola. Cel mai mic are numa’ doua saptamani. Apoi ,domnii de la CFR or vazut ca suntem oameni de treaba si or zas ca putem sta in cantonu’ aista, numa’ sa-l punem la punct. Apoi Doamne-feri ce-o fost aici! W.C. pentru boschetari. Tat aicea o vrut sa-l omore Bota (criminalul homosexualilor – n.red.) pa un boschetar. Apoi hapt dupa crima am vinit noi aici. Am facut curatanie, ne-am luat di pan’ gunoie paturi rupte, un frigider stracat si o soba si ne-am mobilat. Domnii de la gara n-au treaba cu mine, ca io ii ajut cat pot. Si saptamana trecuta s-o spanzurat unu’ aicea in gara si m-o chemat sa-l cobor de pa stalp. Io stiu tat ce sa intampla aicea”, a spus Augustin Varga (40 ani). Chiar daca nimeni nu stie de cine apartine cantonul cu pricina, atat seful garii, cat si politia au fost de acord ca familia Varga sa locuiasca in cantonul parasit. “Pe vremuri, era un fel de cabina unde isi depozitau uneltele cei de la linii, dar cantonul nu mai este folosit dinainte de 1998. Nici noi nu stim exact de cine apartine. Familia Varga are sapte copii si stateau toti in gara. Daca tot nu folosea nimeni cantonul, i-am lasat sa stea acolo, ca ni s-a facut mila de copii. Toti cei cu functii de conducere in gara am fost de acord sa se mute Varga acolo, ca nu deranjaza pe nimeni”, a spus Eugen Farcasan, seful garii Baia Mare.

Case “cartonate”

Dincolo de calea ferata, in spatele unei “perdele” verzi, si-au gasit adapost alti oameni fara locuinta. Intr-o coliba din lut, cam de 1 m inaltime, pe care sunt insirate de-a valma oale si haine, locuieste Iosif Varga impreuna cu sotia sa. Si ei si-au pierdut banii de pe apartament la Caritas. De atunci, locuiesc in cort. Uneori vine politia si-i ridica, dar se intorc peste cateva zile. Vizavi de “locuinta” familiei Varga este un cort acoperit cu folie, de care atarna o placuta pe care scrie “Inchis”. Ioan Hunyari s-a despartit de sotie in urma cu cateva luni si de atunci locuieste in gara. Barbatul este instalator si lucreaza cu ziua. La cativa metri locuieste Marius Gyulai, impreuna cu concubina sa, Margareta Bortijar. Femeia are cinci copii, pe care i-a abandonat intr-un centru de plasament, pentru ca nu avea unde sa-i duca. “Nu am avut niciodata casa. Cind eram mic, mama a vandut casa si atunci stam pe drumuri. Cand ne goneste politia dintr-un loc, ne mutam in altul si tot asa. Ce sa facem? Am depus cerere pentru locuinta sociala, da’ nu ne da nimeni”, a spus Marius Gyulai. Oamenii de langa canton traiesc din vanzarea cartoanelor adunate din containerele de gunoi. Castiga aproape 150.000 de lei pe zi. Cateodata. Alta data... cum da Domnul!

Ioana LUCACEL