Discoteca arhaica din Uileac

* Cine-si imagineaza ca fara bani, fara muzica pe calculator si fara mancare si bautura nu poate exista distractie, se inseala amarnic. In zona Somes se vorbeste inca despre „dantul” la sura, chiar daca verbele folosite sunt la timpul trecut. Cine gandeste de doua ori inainte sa traga o concluzie, isi poate da seama ca parintii si bunicii nostri n-au dus deloc o viata monotona, ba dimpotriva, au stiut sa savureze altfel „micile placeri ale vietii”. De exemplu, in materie de distractie, pana prin anii ’80, s-a pastrat cu sfintenie un obicei din strabuni: „In fiecare duminica si la fiecare sarbatoare, in curtea unui gospodar, care avea o curte si o sura mai mare, se organiza „dant”. In anii ’60 – ’70 acest obicei era la moda cam in toate satele. Cam peste tot, in zile de sarbatoare se adunau oamenii sa se distreze. Regula era ca dupa slujba de la biserica si dupa ce mancau, sa se intalneasca la „dant”. Nu se ducea mancare, pentru ca oamenii mancau acasa”, a inceput povestea Ioan Pop, un „baimarean” care a copilarit in Uileac, sat ce apartine de Ulmeni. „Felul in care erau adusi ceterasii depindea de localitate. Dar in Uileac erau ceterasi locali. Interesant este ca in Uileac era o singura familie de tigani care a fost acceptata sa locuiasca in sat. Barbatul era „ciatarasul”, iar femeia lui canta la gordona. Erau asa priceputi, incat putini dintre cei care sunt azi la televizor au un asemenea talent. Tocmai de aceea i-a acceptat comunitatea si ii si plateau, in special baietii tineri. Cine putea, dadea fie bani, fie alimente. Pe langa cei doi, mai era un „contralau”, un barbat care canta la contra, inca o vioara cu strune mai groase”. Regulile „dantului” pot parea pentru unii cat se poate de interesante: „Intai se matura sura si se stropea pe jos sa nu se faca praf. Baietii se asezau toti pe o parte, iar fetele pe cealalta parte. De obicei, in stanga erau baietii, iar in dreapta fetele. Erau si barbati casatoriti care vroiau sa joace, dar aia, de obicei, isi dansau intai sotiile. De regula, tinerii necasatoriti intrau in joc. Dupa ce incepea muzica, baietii fixau din privire fata pe care vroiau sa o danseze. Cand aceasta il observa, baiatul ii facea un semn discret din cap. Fata intelegea mesajul si venea spre baiat. Baiatul iesea din randul baietilor si se intalneau fix la mijlocul distantei dintre ei. Bineinteles ca distanta nu era mare, era de vreo 3 – 4 metri. Apoi incepeau sa danseze. Asta era invitatia standard la dans”, spune Pop. Dar unii vroiau sa para mai cu mot: „unii se duceau direct intre fete si ii pupau mana si o invitau la dans. Dar asta era un gest oarecum intelectual, folosit doar de cei care se credeau mai rafinati, care tineau la eticheta. Asemenea cazuri erau mai rare. Dar invitatia standard, mostenita din strabuni era cea din priviri”. Insa privirile puteau crea si surprize cam umilitoare pentru fete: „Erau si situatii in care se produceau incurcaturi, ca o anumita fata credea ca pe ea a chemat-o la dans. Asta era destul de rar. Plus ca daca cineva facea intentionat asemenea farse, a doua oara fata nu mai venea sa danseze, ca o facea de rusine spunand ca nu a invitat-o. Totusi, au fost intamplari de astea, dar a doua oara nu s-au mai repetat. Ca fetele erau rusinoase. Era intr-un fel umilitor pentru fete, pentru ca ele nu puteau sa-i invite pe baieti la dans. Pe atunci nu se inventase invitatia din partea femeilor. Doar pe la seratele de la liceu se practica. De obicei, asta se intampla o singura data, la un singur dans aveau dreptul sa-si aleaga ele partenerul”. Bineinteles ca din seria picanteriilor nu pot lipsi si reglarile de conturi: „acolo in curte se jucau carti si se bea vin. Normal ca se iscau si scandaluri, iar la manie scoteau cutitele. Scandalurile erau si de la o brazda de pamant, ca-si aduceau aminte. Partile astea cu politia si cu arestari sunt amintiri mai neplacute, dar s-au intamplat”. Distractia dura de la ora unu si jumatate, doua, pana apunea soarele, cand toti trebuiau sa se duca la animale. Era muzica populara de dans. Dar pe langa acest „dant”, oamenii se intalneau si la terenul de fotbal, mai ales ca erau meciuri cu echipele din satele invecinate. „Ideea e ca tineretul avea unde sa se distreze. „Dantul” era un fel de discoteca arhaica, la care participa aproape toata comunitatea. Babele stateau pe margine si priveau. Se uitau cine cu cine danseaza si timp de o saptamana aveau subiect de discutie. Plus ca apareau si barfe despre relatii extraconjugale, iar daca se si materializau cumva la „dant”, va dati seama ce discutii erau in sat”, spune Ioan Pop. Insa, in preajma anilor ’80, a inceput sa se strice traditia dansului la sura. „Plus ca a murit si ciatarasul Ianos. N-au gasit alt ceteras pentru Uileac. A aparut distractia cu muzica la magnetofon, apoi, petrecerile s-au organizat mai mult la scoala, seara. Si s-au organizat tot mai rar, pana au disparut”. Concluzia? „Ideea e ca parca oamenii se distrau altfel, altfel relationau. S-au pierdut traditiile acestea in care era antrenata regulat toata comunitatea. Acum, distractia este perceputa in general ca mergi undeva sa bei. Mai demult se putea vorbi de viata in comun. Acum exista interese, forme de distractie „moderne”, dar cu plusurile si minusurile lor. Este adevarat ca pe atunci, in asemenea comunitati mici, oamenii se cunosteau foarte bine intre ei si stiau care ce hram poarta. Dar se respectau niste reguli nescrise. De exemplu, se stia ca daca cineva avea o prietena si urmau sa se casatoreasca, nimeni nu se baga intre ei. A fost o traditie foarte frumoasa, dar trebuie sa vorbim de ea la trecut. Oamenii au plecat, s-au amestecat cu orasul, cu alte zone, tinerii au plecat la scoli…”, spune cu nostalgie Ioan Pop. De ce-ati cazut asa pe ganduri? Povesti celebre „Sunt multe povesti celebre despre «dant». Toata lumea stie cat de umilitor era pentru fete sa se apropie de baiat si acesta sa-i spuna ca n-a invitat-o la dans. Plus ca a aparut povestea despre cel mai fudul baiat din sat: se spune ca asa bine isi lustruia cizmele ca se putea uita in ele ca-n oglinda. Iar la joc, le spunea fetelor ce culoare aveau „budigaii”. Urma un „ioi, nu ti-i rusine, de unde stii? Bata-te Soarele!”. Dar cand o joaca pe Ileana, acesta ii spune: «tu Ileana, ori n-ai budigai, ori mi s-a crapat mie cizma!». De asemenea, se spune ca unele „dueluri verbale” erau in rime. Este mare pacat ca s-a pierdut in timp acest obicei, pentru ca altfel relationau oamenii. La petrecerile aparute apoi, cu muzica la magnetofon sau casetofon, s-a pierdut din ce in ce mai mult latura de socializare. Plus ca acum nu se mai vorbeste despre ce-i nou in sat, ci despre ce-i nou la televizor” - Lucian Morar, primarul din Ulmeni. Mircea CRISAN mircea@gazetademaramures.ro