Din culisele izbucnirii Războiului franco-prusac

La 19 iulie 1870, a început războiul franco-prusac. Armata germană a dat lovituri în urma cărora s-a prăbuşit acel „somptuos eşafodaj”, numit al doilea imperiu francez. Victoria armatelor germane a însemnat pecetluirea unităţii politice a Germaniei în conformitatea cu vederile lui Bismarck. Franţa a pierdut Alsacia şi toată partea de nord-est a platoului Lorenei. Învingătorul a ratat ocazia de a stabili între cele două ţări vecine o pace reală. Chestiunea Alsaciei şi Lorenei a fost, din primul moment, germenele otrăvit din trupul noii Europe.

Tensiunile dintre Prusia şi Franţa s-au acutizat din cauza dorinţei cancelarului Otto von Bismarck de a-l impune pe tronul Spaniei pe Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele regelui Carol al României.

Preocuparea lui Bismarck legată de tronul Spaniei s-a lovit de ostilitatea diplomaţiei franceze. Din februarie 1870, Bismarck a încercat să gestioneze şi să rezolve eficient problema succesiunii la tronul Spaniei. În această rezolvare, cancelarul vedea posibilitatea evitării pericolului constituirii unei coaliţii formate din Franţa, Austria şi Italia, ceea ce ar fi amânat unificarea germană. În acelaşi timp, Bismarck spera ca punându-l pe Napoleon al III-lea al Franţei în faţa unui fapt împlinit să nu provoace decât o slabă reacţie formală.

Bismarck cunoştea reţinerea şi înverşunarea Europei faţă de Hohenzollerni. Ca urmare, cancelarul a sugerat dezastrul eventual al unei Spanii republicane, insistând pe prestigiul dinastiei. În fapt, formarea la Madrid a unui guvern favorabil Germaniei ar fi echivalat cu două corpuri de armată suplimentare ce puteau fi îndreptate împotriva Franţei.

Pe 6 iulie 1870, la Paris s-a iscat o agitaţie teribilă. În acea zi, un deputat de centru stânga, Cochery, şi-a anunţat interpelarea „asupra eventualei candidaturi a unui prinţ din familia domnitoare a Prusiei”, la tronul Spaniei, moment în care, la Saint-Cloud, s-a întrunit primul dintr-o serie de dramatice Consilii de miniştri. Gramont, ministrul Afacerilor Externe, a adoptat un ton tranşant în proiectul declaraţiei de răspundere către Cochery. Deputaţii au aplaudat frenetic fraza care nu admitea tentativa casei de Hohenzollern de „a-şi pune pe tronul lui Carol Quintul pe unul dintre prinţii săi.”

Pe 12 iulie, pacea pierdută pe 6 iulie părea să revină. Napoleon al III-lea a trimis un agent secret la Sigmaringen la sfatul lui Olozaga, ambasadorul Spaniei, ameninţând că nu-l va mai sprijini pe Carol al României. În acelaşi timp, Gramont l-a câştigat pe Benedetti, ambasadorul de la Berlin. Bătrânul rege Wilhelm a pledat pentru aplanarea conflictului. Pe 12 iulie, prinţul Anton, tatăl lui Leopold, a anunţat că fiul său renunţă la tronul Spaniei.

La Paris, minţile clarvăzătoare şi echilibrate au răsuflat uşurate la primirea veştii. „Este cea mai frumoasă victorie diplomatică pe care am văzut-o vreodată”, va declara Guizot.

Napoleon al III-lea a putut să-şi savureze succesul. Bismarck, dat deoparte, neavând posibilitatea să-l mai influenţeze pe regele Prusiei în această afacere, rămasă o afacere de familie, cu atât mai dezamăgit cu cât renunţarea nu şi-ar fi imaginat-o decât printr-o declaraţie spaniolă, retras pe domeniile sale de la Vezin, se gândea din nou să demisioneze.

Pe 12 iulie războiul părea evitat. Dar nu şi pe 15 iulie. Napoleon al III-lea, bolnav, nu se mai simţea în stare să facă faţă solicitărilor când acestea deveneau presante. În anturajul lui, lumea refuza să ia în serios „telegrama părintelui Anton”, aşteptând un act oficial din partea regelui Prusiei. În contradicţie cu practicile parlamentare introduse în urmă cu câteva luni, împăratul a acceptat, în după-amiaza zilei de 12 iulie 1870, „conciliabulul de la Saint-Cloud”.

La ieşirea de la întrevederea cu cuplul imperial, Gramont i-a adresat lui Benedetti o depeşă, cerând imperios „o garanţie” din partea regelui Prusiei, şeful dinastiei, cum că nu va mai „autoriza reformularea acelei candidaturi”.

La puţin timp după aceasta, bonapartiştii intransingenţi, partizani ai unei revanşe externe, l-au asaltat şi ei pe împărat, obligându-l să-i scrie o scrisoare categorică lui Gramont şi o telegramă trimisă lui Benedetti. Într-o celebră întrevedere din Parcul Ems, din 13 iulie, suveranul Prusiei i-a adresat ambasadorului francez un refuz curtenitor, dar ferm. Din acel moment, suveranul prusac a acceptat eventualitatea unui rupturi diplomatice cu Parisul şi s-a lăsat pe mâna lui Bismarck.

Rolul jucat de Bismarck nu mai prezintă astăzi puncte neclare. Reluând frâiele politicii externe, pe care le scăpase, el i-a provocat pe germani, lăsându-i să înţeleagă că Prusia era garantul onoarei naţionale insultate, pe francezi punându-i în situaţia de a alege între o înfrângere diplomatică dintre cele mai neaşteptate şi un război. În prezenţa celor doi colaboratori ai săi, Moltke şi Roon, terifiaţi de ideea că atotputernica maşinărie de război n-ar mai fi pusă în mişcare, Bismarck a scurtat textul telegramei franceze, l-a restrâns la câteva fraze brutal de precise, transformându-l astfel într-o sfidare a Franţei către Prusia şi într-o îndreptăţită revoltă a acesteia împotriva Franţei: se flutura, după aprecierea-i ironică, eşarfa roşie în ochii cocoşului galic.

Această „telegramă Ems” a fost preluată propagandistic de presă. A fost inserată într-o ediţie de presă a publicaţiei „Gazeta Germaniei de Nord”, distribuită gratuit. Au fost tipărite afişe cu textul telegramei şi au fost trimise note telegrafice către reprezentanţii Prusiei acreditaţi pe lângă guvernele străine. Wilhelm I nu a făcut nici cel mai mic gest pentru atenuarea unei manevre atât de brutale.

La Paris, a izbucnit furia. Poliţia a încurajat manifestanţii ce cântau „La Marsellaise”, proscrisă de douăzeci de ani, capabilă în acele vremuri să transmită patimile populare, îndepărtându-le astfel de revoluţie. În guvern, Gramont a clamat obligaţia de a ridica mănuşa aruncată Franţei; mareşalul Leboeuf avea să joace rolul principal în perioada următoare. În cele două consilii de miniştri ţinute pe 14 iulie 1870, în palatul Tuileries, apoi la Saint-Cloud, sub preşedinţia unui împărat apatic, Leboeuf, impetuos, a afirmat că o mobilizare generală iminentă va permite Franţei un avans de cincisprezece zile. Leboeuf a fost susţinut de împărăteasă.

Guvernul a înaintat Corpului legislativ, pe 15 iulie, patru proiecte, care deschideau creditarea necesară mobilizării. Un număr infim de deputanţă s-a pronunţat contra acestor măsuri radicale. Prins între un Corp legislativ impulsiv, un guvern atins de strabism şi un fel de camarilă, Napoleon al III-lea, neputincios, i-a dat satisfacţie lui Bismarck, lăsându-se târât în declararea, pe 19 iulie 1870, a războiului împotriva Prusiei, ridicând împotriva Franţei opinia publică a lumii civilizate, din cauză că războiul nu apărea ca fiind justificat.

Împăratul nu a ştiut nici cum să accepte unificarea germană, dar nici cum să restabilească prestigiul Franţei, calmând creşterea năvalnică a Prusiei, fără să-i creeze oportunităţi de război.

În acest război, Franţa s-a găsit izolată. Napoleon al III-lea şi agenţii săi au lăsat impresia că Franţa va fi puternic sprijinită de străinătate, de Austria şi Bavaria. Bunele intenţii ale Austriei au fost aproape anihilate de presiunea rusească şi de dezinteresul maghiarilor, în linii mari de atmosfera din această dublă monarhie ce era preocupată mai degrabă de situaţia ei internă. Ruşii au jucat un rol subtil. Dorindu-şi o reluare a politicii active în Balcani şi în alte zone, nu le-a trecut prin minte să încurajeze alianţa franco-austriacă, nici relaţiile amicale franco-engleze, nici revenirea la situaţia din 1857.

Franz Iosif a ţinut un Consiliu de coroană, pe 18 iulie. Andrássy, bazându-se pe ideea repetată că dubla monarhie trebuie să devină un bulevard al Europei contra Rusiei, s-a pronunţat pentru „o neutralitate de expectativă”, Potoki pentru o neutralitate armată, arhiducele Albert şi un alt ministru, pentru o intervenţie limitată alături de Franţa. La 20 iulie, Franz Iosif a optat pentru neutralitate, cu anumite pregătiri militare.

Nici măcar după ce, la 24 iulie, Italia şi-a proclamat neutralitatea, Franţa nu a fost condamnată definitiv la izolare. Arhiducele Albert şi Victor Emanuel pregăteau mobilizarea. O alianţă rămăsese posibilă. Condiţia italienilor ca Roma să fie capitala alianţei a dus la nesemnarea tratatului.

La Londra, lordul Clarendon nu-şi disimulase nici un moment neîncrederea faţă de unificarea Germaniei de către Prusia. După moartea lordului Clarendon, Londra a acceptat fără reţinere eventualitatea unui conflict, înlesnindu-se astfel vânzări fructuoase celor doi în beligeranţă. Guvernul britanic şi-a exprimat dorinţa de rezolvare paşnică a conflictului şi a avertizat asupra „imensei responsabilităţi ce-i revenea Franţei.” Opinia publică britanică a considerat Franţa vinovată de declanşarea conflictului.

Franţa a intrat în acest război complet nepregătită din punct de vedere militar: armata ei avea nevoie de o reorganizare; ministrul ei nu credea în importanţa rezerviştilor; şefii militari, experimentaţi în operaţiuni desfăşurate în afara Europei, nu aveau experienţa dispunerii maselor de soldaţi, dar nici pe aceea a utilizării noilor mijloace de transport, iar folosirea tipului de puşcă utilitară numită „chassepot” îi convertise la doctrina defensivei sistematice. Numeroase trupe au fost puse în mişcare pentru a pune capăt unor greve din zona superioară a Rinului. Dezordinea domnea în formarea unităţilor militare şi în încadrarea rezerviştilor. Rezultatul a fost o inferioritate numerică a efectivelor. Armata franceză nepregătită a fost pusă în mişcare, iar mecanismul de război avea să răspundă impulsurilor unei puteri slabe şi ale unei naţiuni derutate.

Nici comandamentul german nu era unul mai bun. Puşca germană era mai puţin bună decât acea utilitară franceză, tunul german era şi el inferior tunului francez în privinţa tirului direct. Numai că folosirea la scară largă a cavaleriei, pentru a deschide drumul, şi acceptarea de către statul-major a iniţiativei curajoase a unui general, au conferit superioritate maşinii de război germane.

Poziţia Prusiei era solidă. Rusia s-a gândit să utilizeze conflictul în scopurile sale. Anglia a format o linie de neutralitate, ce imobiliza Danemarca şovăielnică, paralizând prin aceasta flota franceză. Germanii din Austria şi maghiarii erau sub influenţa lui Bismarck. În Germania, toţi erau la ordine.

Armata germană a dat lovituri în urma cărora s-a prăbuşit acel „somptuos eşafodaj”, numit al doilea imperiu francez. Victoria armatelor germane a însemnat pecetluirea unităţii politice a Germaniei în conformitatea cu vederile lui Bismarck. Mai târziu, când totul fusese înfăptuit, victoria germană a permis, printre altele, desăvârşirea unităţii italiene.

Europa, neliniştită, a descoperit că exista o nouă concepţie asupra principiului naţionalităţilor. Germania cea nouă subordona drepturile naţionalităţilor intereselor presupuse a fi cele ale naţiunii germane.

Franţa a pierdut Alsacia şi toată partea de nord-est a platoului Lorenei. Brusc, o prăpastie s-a deschis între Germania şi o parte a opiniei publice internaţionale. Umilinţa cauzată de înfrângere şi sentimentul prestigiului scăzut al Franţei în lume erau surse de amărăciune. Învingătorul a ratat ocazia de a stabili între cele două ţări vecine o pace reală. Chestiunea Alsaciei şi Lorenei a fost, din primul moment, germenele otrăvit din trupul noii Europe.