Dilema din Orientul Mijlociu

Michael Collins este cel mai controversat lider din istoria irlandeza moderna. Amintirea sa, la peste opt decenii de la momentul asasinarii sale, continua sa incinga spiritele miscarii nationaliste irlandeze, scrie La Vanguardia, citat de Rompres. Pentru unii, Collins a fost un mare patriot, un romantic care, la inceputul secolului al XX-lea, a organziat lupta impotriva britanicilor. Pentru altii, Collins a fost unul din reprezentantii irlandezi care, alaturi de Arthur Griffith (fondatorul Sinn Fein), a negociat cu britanicii tratatul din 1921 care a divizat Irlanda, a declansat razboiul civil si a plantat semintele conflictului din Ulster. Taxat drept tradator, Collins a fost asasinat de proprii tovarasi din IRA. Collins nu a inventat ‘’sindromul Collins’’ sau dilema cu care se confrunta orice grupare politica, sau terorista, care mai devreme sau mai tarziu, incepe sa ‘’o roada’’: renuntarea la o parte din idealurile si obiectivele sale pentru a face sa-si avanseze cauza, sau ramanerea la rezistenta pura si dura. Altfel spus, la totul sau nimic. Insa, la inceputul secolului al XX-lea, cand Collins a facut pasul, trecand de la pistol la negocieri, i-a fost sortit sa joace rolul liderului torturat, prins intre doua focuri, constient ca se plaseaza intr-o situatie din care cu greu va putea sa iasa teafar si, cu atat mai putin, invingator. Sindromul „Collins” Liderii Hamas, care au invins recent la urne partidul Al Fatah, pe care l-au acuzat de coruptie si de acceptare a ‘’inaccepabilului’’ proces de pace cu Israelul, nu vor fi nici ei imuni la ‘’sindromul Collins’’. Ehud Barak (fost premier izraelian) si Yasser Arafat (fost presedinte al Autoritatii Nationale Palestiniene - ANP) au fost si ei afectati de acelasi sindrom. Barak a incercat sa descopere, in vara anului 2000, formula magica menita sa puna capat unui conflict de o suta de ani, fiind constient totusi ca daca va face o concesie in plus decat era necesara, ii va avantaja pe rivalii sai din dreapta nationalista, care l-ar fi calificat drept tradator de patrie. Arafat se zbatea la randul sau intre doua focuri: pe de-o parte, era convins ca un eventual acord cu Barak, chiar daca nu-i dadea satisfactie in toate punctele, putea sa fie mai mult decat orice i-ar fi oferit vreodata dreapta nationalista israeliana. Pe de alta parte, Arafat se temea ca un compromis cu Barak, care nu ar fi accepat toate cererile istorice palestiniene, s-ar fi intors impotriva lui. Altfel spus, Barak si Arafat s-au temut pana la urma de acuzatiile de tradare care fusesera lansate cu un secol in urma impotriva lui Michael Collins. Shimon Peres (fost premier israelian si artizan al procesului de pace cu palestinienii), angajat in 1993, sublinia in cartea sa ‘’Sa iasa soarele’’ ca important pentru a negocia cu dusmanul nu este sa ai un bun plan de pace, ci sa ai un interlocutor cu care sa poti negocia. Peres este de parere ca nici un plan de pace nu este cu adevarat un plan bun de pace, intre altele pentru ca, primul lucru pe care il va face partea adversa este sa-l respinga drept suspect. Potrivit lui Peres, crucial este sa intalnesti interlocutorul potrivit. Arafat si Barak pareau sa fie interlocutorii potriviti, dar au fost luati de vertij si inlocuiti tocmai cand apucasera sa atinga pacea cu degetele. Odata Arafat trecut in nefiinta, pe care israelienii nu au incetat sa-l califice drept un obstacol in calea pacii, este posibil ca Hamas sa devina interlocutorul potrivit pentru israelieni? Nu este usor. Interpretabila povara Cuvintele au mai mare greutate in Orientul Mijlociu decat in oricare alta parte a lumii. De exemplu, lipsa unui anumit articol in varianta in limba engleza continua sa impiedice o lectura unica a rezolutiei 242 a Consiliului de Securitate al ONU, care cere retragerea din teritoriile ocupate de Israel. Declarand, in 1989, ca apreciaza ‘’caduc’’ continutul Cartei Nationale Palestiniene, Arafat a generat o disputa lingvistica, cu dictionarul Larousse pe masa, privind faptul daca liderul palestinian este sau nu impotriva existentei Israelului. Prin urmare, cuvintele trebuie bine cantarite in Orientul Mijlociu. Iar gruparii Hamas ii este foarte greu: a fost invitata ca, in cateva saptamani, sa dea piept cu cuvintele - altfel spus, sa recunoasca dreptul statului Israel la existenta - in conditiile in care lui Arafat i-au trebuit peste trei decenii. Insa liderii Hamas trebuie sa rezolve si alte dileme. O buna parte a liderilor sai trebuie sa decida mai intai daca vor intra in viitorul guvern palestinian, avand in vedere ca in calitate de miscare de rezistenta, cum se autointituleaza, considera impura orice posibilitate de a face parte din putere. Primele simptome ale ‘’sindromului Collins’’ au aparut deja, ceea ce poate provoca unele fisuri. Mai mult chiar, Fratia Musulmani care stau la originea Hamas, nu pare favorabila unei participari. Mai exista si problema Israelului, care va cere transarea neintarziata a dilemei cu care se confrunta orice grupare politica: renuntarea la o parte din idealurile si obiectivele sale, pentru a face sa avanseze cauza, sau rezistenta pura si dura. Hamas poate invata ceva totusi din lectiile trecutului. Este adevarat ca negociind s-a avansat putin, insa Arafat, cat a refuzat sa recunoasca Israelul, nu a reusit sa recupereze nici un centimetru patrat din teritoriul palestinian. La Vanguardia