Dialoguri virtuale / Uniunea Europeană, o piatră grea (a zecea parte)

Întrebare: Fiscalitatea este un element important al mediului în care acționează producătorii, care, la fel ca toți ceilalți contribuabili, trebuie să se adapteze unui regim fiscal, care, actualmente, este tot așa de diferit de la o țară la alta ca numărul populației, legislația, solul sau clima.

Răspuns: Armonizarea sistemului de impozite și taxe impuse întreprinderilor nu este mai justificată decât armonizarea oricărui alt element al costurilor lor de producție. Însă, evident, guvernele țărilor cu fiscalitate spoliatoare și distructivă se tem de concurența fiscală a altor țări (dumping fiscal) și fac tot posibilul să „armonizeze fiscalitatea” – sub pretextul că creează condiții de concurență echitabile –, cu speranța că această omogenizare implică alinierea sistemelor fiscale ale celorlalte țări la propriile lor sisteme.

Î.: Deși țările europene au, în general, o fiscalitate ridicată, pe care o admiră inclusiv unii politicieni și economiști români, în loc să reducă, pe cât posibil, sarcina fiscală, guvernele europene duc un război împotriva „paradisurilor fiscale”, mai ales, desigur, a celor aflate în țări din afara UE. Un exemplu?!!

R.: De exemplu, Elveția. Și este profund regretabil că ele câștigă adesea această bătălie, astfel încât armonizarea fiscală (intra și extra-europeană) se reduce la menținerea unei fiscalități ridicate. Un alt exemplu în acest sens este România, unde o idee foarte răspândită în ultimul timp este că deficitul bugetar, finanțarea redusă a bunurilor publice (sănătate, învățământ, apărare etc.) și dificultățile de finanțare a datoriei publice sunt provocate de faptul că unele companii internaționale își transferă profiturile în paradisuri fiscale și că, deci, guvernul trebuie să majoreze impozitele percepute de la acestea, instituind, de exemplu, impozitul pe cifra de afaceri.

Î.: Același raționament este valabil în ceea ce privește legile și reglementările?

R.: Astfel, în România, în care piața muncii este „organizată”, adică încorsetată printr-o multitudine de legi și reglementări paralizante, complexe, contradictorii și adesea incomprehensibile (ceea ce explică în mare măsură munca la negru), politicienii și alți formatori de opinie acuză adesea „concurența neloială” a altor țări, care atrag mână de lucru, mai ales calificată, din România. Însă, în loc să corecteze erorile din propriul lor sistem, ei reclamă armonizarea „legislației sociale” cu țările dezvoltate din Europa (și, eventual, din întreaga lume). Nu este, deci, surprinzător că legislația muncii din Franța – „sora mai mare”... de stânga – este invocată adesea în România.