Dialoguri virtuale / Quo vadis economie?

Întrebare: Este o situaţie similară şi în exportul mondial!
Răspuns: Între 2000 şi 2012, partea din exportul mondial revenind diferitelor ţări a scăzut în Statele Unite ale Americii de la 12 la 8,6 la sută, în Franţa de la 4,7 la 3,1 la sută, în Marea Britanie de la 4,5 la 2,7 la sută, în Germania de la 8,6 la 7,9 la sută, însă partea Chinei a crescut de la 3,9 la sută la 11 la sută.
Acelaşi trend de remarcat şi în ceea ce priveşte creşterea anuală a Produsului In­tern Brut, astfel pentru anul 2012: China 7,8 la sută; India 4,9 la sută; Indonezia 6 la sută; Statele Unite 2,2 la sută; Germa­nia 0,9 la sută; Franţa 0,1 la sută; Marea Britanie minus 0,4 la sută; Italia minus 2,3 la sută; Spania minus 1,5 la sută. A­ces­te cifre au trendul de a se păstra. Deci putem rezuma că Occidentul european nu prea merge, Statele Unite înain­tează, dar încet, alţii merg repede sau foarte repede.
 

Î.: Ar fi nimerit să amintim în ordinea a­ni­­lor în care s-au produs crizele econo­mice din secolul trecut fiindcă este posibil să tragem concluzii foarte interesan­te??!!
R.: Să începem cu anul 1907: Această criză a fost generată de colapsul sistemului bancar (din cauza aceasta se mai şi numeşte „the 1907 Bankers’ Panic”), sistem care pe fondul recesiunii existente la momentul respectiv, s-a confruntat cu re­trageri masive de bani, cu falimente şi cu o scădere drastică a încrederii în bănci. La acel moment, nu exista nici o instituţie „oficială” care să garanteze depozitele sau să injecteze lichiditate în economie (FED s-a înfiinţat în 1913). DJIA s-a prăbuşit în luna martie, urmată de o altă scădere se­rioasă în octombrie, moment în care Tre­zo­reria SUA împreună cu banca JP Mor­gan au asigurat lichiditatea necesară sistemului bancar. Încrederea s-a restabilit în februarie 1908.
 

Î.: Hiperinflaţia din Germania post Primul Război Mondial, 1918-1924!!
R.: În 1914, rata de schimb între marcă şi dolar era de 4 la 1. În 1923, această rată ajunsese la 1 miliard la 1. După Primul Răz­boi Mondial, prin Tratatul de la Versailles, Germania a fost obligată de către ţările câştigătoare să plătească în rate, despăgubiri de război în valoare de 132 de miliarde de mărci-aur, (aproximativ 200 de miliarde de dolari în banii actuali), rata anuală fiind de 2 miliarde de mărci aur plus 26% din valoarea exportu­rilor. Aceste penalizări erau uriaşe, re­prezentând cu mult mai mult decât totalul aurului sau devizelor deţinute de către Ger­mania. Situaţia s-a calmat la sfârşitul anului 1923 când a avut loc reforma mo­ne­tară prin introducerea Rentenmark. Mulţi istorici cred că aceşti ani de hiper­in­flaţie l-au ajutat pe Hitler să ajungă la pu­tere, acesta speculând nemulţumirea poporului german la adresa ţărilor care au obligat Germania să plătească despă­gubiri.