Dialoguri virtuale / Întreprinderile mici şi mijlocii pot salva economia românească?

Întrebare: Dând acest titlu interviului de mai sus, pare că sugeraţi şi soluţia la o întrebare capitală pentru fiecare român, cetăţenilor europeni şi poate şi altora privind situaţia şi expectanţele pentru economie?!

Răspuns: Poate o analiză în profunzime a structurii unei economii sănătoase va lămuri această întrebare. Mai ales ţările provenite dintr-un sistem economic centralizat trăiesc încă în nostalgia trecutului. Trebuie să-i dezamăgesc, dar nu vom mai vedea caravane de autobuze care să-i transporte dimineaţă de dimineaţă pe salariaţii cu cearcăne la ochi din zona de blocuri spre platforme industriale pline de fum în aşteptarea sirenelor care să marcheze începutul programului de lucru.

În ţările cu economie performantă, numărul întreprinderilor mari reprezintă cel mult 4 % din totalul întreprinderilor funcţionale. Restul sunt întreprinderi mici şi mijlocii, microîntreprinderi, afaceri familiare sau individuale. Aceste forme de activitate gravitează ca nişte sateliţi în jurul întreprinderilor mari, a pieţei în general şi încercă să satisfacă cererile sesizate pe piaţă în condiţii de eficienţă maximă şi satisfacţie maximă şi din partea celor care consumă.

Î.: Ce s-a întâmplat în istoria economică recentă că acest sistem încă nu funcţionează eficient în ţara noastră?

R.: Trebuie să nu uităm că o economie de piaţă eficientă are o condiţionalitate de fond, este vorba de natura proprietăţii. În anul 1990 am pornit cu întreprinderi a căror proprietar era statul. Este momentul în care trebuie să afirm că directorii nu sunt identici cu managerii. Cultura managerială nu este suficient să fie învăţată, ea are profunde conotaţii culturale. La începutul anilor ’90, când întreprinderile au devenit agenţi economici, nu a fost un simplu joc de cuvinte, ci o responsabilizare a celor care au ajuns la conducerea unităţilor economice. Aceste două stări de fapt, natura proprietăţii care trebuia a fi schimbată şi transformarea conducătorilor de întreprinderi din „hăiciari” în oameni cu responsabilităţi sociale şi, de ce nu, naţionale, au intrat în conflict direct. Mulţi conducători s-au pomenit cu averi imense la discreţia lor, au dispărut pieţele dirijate şi trebuiau să se descurce într-o junglă, fără să aibă un dram de experienţă. Când ajungi la acest moment, întotdeauna îmi aduc aminte de un serial dintr-un săptămânal românesc cu titlul; „Avem o ţară, ce facem cu ea?”. Cam aşa este şi în cazul remember-ului nostru, când mulţi îşi puneau întrebarea, la acea vreme: „Avem o întreprindere, ce facem cu ea?“.