Dialoguri virtuale / Influența statului în economia de piață (IV)

(a patra parte)

Întrebare: Sunt stabilite anumite praguri care ne-au fost și nouă impuse?!
Răspuns: Pe această bază, Rahn conchide că actuala pondere „tipică” a sectorului de stat, situată între 30% și 45% din PIB, este mult prea ridicată prin prisma obiectivului creșterii economice optime. După părerea sa, sectorul public ar trebui să se situeze mai degrabă între 15% și 25% din PIB, ținând seama inclusiv de eventualele cheltuieli cu asigurările sociale. Totuși, deoa­rece o parte importantă a cheltuielilor publice este determinată de asumarea de către stat a unor sarcini care, în mod ideal, ar trebui să revină economiei de piață sau societății civile, acest nivel este, fără îndoială, distorsionat în sus. Nivelul dezirabil ar trebui să se situeze, probabil, în jur de 12%-13% din PIB, ținând seama, desigur, de calitatea și eficiența cheltuielilor publice, precum și de concentrarea acestora pe asigurarea capacității de exercitare a funcțiilor de bază ale statului.
Î.: Ce se afirmă despre costurile între­ținerii statului?
R.: Cercetarea empirică a experienței acumulate în întreaga lume arată, deci, că există o relație inversă între povara întreținerii și acțiunii statului, pe de o parte și prosperitate, pe de altă parte.
Î.: Care este explicația?
R.: Explicația rezidă în faptul că existența și activitatea statului implică un anumit cost. Un element important al acestui cost este extracția de resurse: orice acțiune a statului necesită o sursă de finanțare constituită prin deturnarea unor fonduri din circuitul economic privat. Ca urmare, resursele respective nu mai sunt disponibile, nici pe termen scurt și nici pe termen lung, pentru finanțarea producției și investițiilor private.
Î.: Există un efect de evicțiune?
R.: Acest „efect de evicțiune” (crowding out effect) împiedică, deci, crearea de avuție adițională. În mod tipic, mai mult de 90% din veniturile statului provin din fiscalitate, însă costul de extracție cuprinde, de asemenea, datoria contractată de stat, care echivalează cu impozite viitoare. La nivelul oficial al datoriei publice, se adaugă angajamentul de a acoperi deficitul bugetului asigurărilor sociale, datorie implicită, care necesită, de asemenea, creșterea viitoare a impozitelor. În plus, există un impozit ascuns, și anume impozitul pe inflație sau seniorajul, creat de monopolul statului asupra emisiunii monetare: în contextul actual al unei in­flații ridicate, acest impozit este foarte mare, ceea ce face ca resursele reale obținute de stat în modul acesta, resurse la fel de reale ca cele pe care le obţine prin impozite, să fie considerabile.