Dialoguri virtuale / Homo economicus cu două aripi

(prima parte)

Întrebare: Sunt persoane care m-au întrebat despre motivele care determină zvârcolirile economice, politice şi sociale care caracterizează societatea actuală, nu numai românească?!
Răspuns: Eludând legile logicii formale răspund la o întrebare cu o altă întrebare: Oare asistăm la sfârşitul iluminismului, acea mişcare culturală şi ideologică, (care ca orice ideologie are un început şi un sfârşit), care dorea să creeze o socie­tate „raţională” prin răspândirea „lumi­nilor” în mase, de a exclude din viaţă actul de creaţie şi de a propaga iluminarea pe baza experienţei proprii?
Românii (şi numai românii) au cuvinte potrivite pentru o persoană culturalizată în iluminism: „Este un om fără Dumnezeu” şi ştim cui i se adresează.

Î.: Poate se impune să intrăm mai mult în detaliile problemei plecând de la vechea temă: dacă ştiinţa şi credinţa sunt compatibile?
R.: Trebuie început cu celebra replică a savantului marchiz de Laplace, teoreticia­nul determinismului integral: „Dumnezeu? O ipoteză de care nu am nevoie”. Întrebare perfect înscrisă în gândirea multora, ilu­minaţi de epoca luminilor. Răul, suferinţa, moartea au schimbat multe în ultima perioadă.

Î.: Daţi câteva exemple?
R.: Să luăm cazul lui Einstein care refuza să creadă că „Dumnezeu se joacă în bumbi cu Universul” şi lui îi datorăm această ciudată formulă, mai puţin cunoscută decât celebra lui ecuaţie, poate mai puţin riguros construită, dar revelatoare: „Religia fără ştiinţă ar deveni oarbă, dar ştiinţa fără religie ar merge şchiopătând”.

Î.: Cred că se poate aminti şi Oppen­heimer, unul din „inventatorii” bombei atomice?!
R.: Oppenheimer compară imensul edificiu al cunoştinţelor moderne cu o închisoare cu ziduri atât de groase încât orice dialog devine imposibil între cei aflaţi în celule. Există totuşi un punct comun între ştiinţe: toate caută adevărul, urcând din cauză în cauză, sub controlul matematicii, până la originea fenome­nelor supuse investigaţiei. Virtutea lor principală este smerenia, fără de care ele n-ar putea descoperi niciodată ceva. Religia se ocupă mai puţin de obârşia oamenilor şi mai mult de menirea lor, o interesează mai puţin faptul de a afla cum este constituit omul, cât de cel de a cunoaşte care este menirea lui.