Dialoguri virtuale / Declinul multilateralismului instituțional și tentația războiului „salvator” (ultima parte)

Întrebare: Asistăm la declinul multilateralismului?

Răspuns: Din păcate, ceea ce vedem în ultimii ani, ca un corolar la revenirea politicii de putere în prim plan, este declinul accelerat al multilateralismului și căderea în irelevanță a multor organizații regionale și internaționale. Faptul că Rusia, Ucraina, Iran, Israel, China sunt membre ale ONU nu asigură nicidecum menținerea păcii, iar exemplele date mai înainte sunt clare. Nu existența ONU și a normelor cuprinse în Carta ONU (unele de tip jus cogens), norme imperative împiedică Iranul să atace Israelul ca răspuns la uciderea liderului Hamas, Ismail Haniyeh pe teritoriul său. Deși nu sunt state vecine și nu au clasicele dispute între vecini. Miza e una geopolitică și ideologică deopotrivă. Iranul pozează în marele adversar islamic al statului evreiesc, rol asumat în trecut de Egipt și Irak. O confruntare cu recurs la arme nucleare (Israelul știm că posedă așa ceva) ar fi catastrofală pentru toți combatanții implicați, chiar dacă Iranul ar ieși cel mai „șifonat”. 

Î.: Cum se vor comporta în viitor marile puteri?

R.: Nici China nu cred că va fi descurajată în acest fel să încerce vreodată să se unifice cu Taiwanul, folosind forța dacă altfel nu va fi posibil. Descurajarea și calculele raționale vor determina dacă un stat sau o coaliție de state recurge la violență spre a-și îndeplini obiective naționale. Organizațiile și alte forumuri de cooperare interstatală  desigur că pot pune presiune pe state să nu aleagă calea războiului, dar decizia aparține în final unor lideri care se pot raporta la propria națiune și la interesele acesteia într-un mod extrem de emoțional, colorat cu mituri politice și chiar religioase, capabile să le diminueze gradul de raționalitate intrinsecă. De exemplu, ayatolahul Khameney trăiește în umbra așteptărilor revoluției islamice (șiite), Xi Jinping e obsedat de măreția națiunii chineze pe care e convins că o restaurează, iar Putin se vede pe sine ca salvatorul indispensabil al marii națiuni ruse, pusă cu spatele la zid de un Occident viclean și malefic. Violența li s-ar părea legitimă în anumite situații, în numele apărării interesului național sau religios.

Marile decizii strategice nu se iau azi în ONU, OSCE, OMC sau FMI, ci prin negocieri restrânse, îndelungate, dure, cel mai adesea confidențiale, între marile puteri. Organizațiile pot doar să confirme ulterior (sau nu) aceste decizii.

Î.: Este pace acum?

R.: Da și nu. La nivel global, există în general o pace cu elemente de război hibrid evidente. Și cu războaie în diverse regiuni, unele extrem de sângeroase (Ucraina de exemplu). Aduce cumva cu cea din epoca Războiului Rece, dar sunt și diferențe. Riscă să ajungă o...pace fierbinte, clocotitoare, și să explodeze în final. Desigur, ne bucurăm când pacea domnește la nivel global, ne dorim să trăim astfel noi și urmașii noștri, contează mai puțin dacă e o pace negativă, bazată pe teama potențialilor agresori de efectele acțiunilor lor sau e una pozitivă, în care liderii statali și populațiile socializează normele pacifiste și doresc respectarea dreptului internațional. Faptul că în prezent observăm tensiuni geopolitice atât de mari în cadrul triunghiului SUA-Rusia-China, iar Sudul Global tinde să se opună în plan ideologic liberalismului democratic occidental și ar accepta tacit modificarea prin forță a granițelor Ucrainei (și implicit și a altor țări), totul dublat de o cursă a înarmărilor spectaculoasă, ne duce cu gândul la fragilitatea păcii și dificultatea imensă de a resuscita multilateralismul instituțional.