Dialoguri virtuale / Cum a început?

Întrebare: Această mişcare s-a oprit în State?

Răspuns: Nicidecum. Au ajuns până în Ja­ponia. În Japonia s-au manifestat ca proteste împotriva Statelor Unite, tocmai împotriva celora care au generat mişcarea hippy.

Î.: Poate merită să amintim că tot despre ce vorbim era marcat de ideile preşedintelor Statelor Unite, Ronald Regan?!
R.: Sunt nişte idei care ne marchează şi as­tăzi şi pe care este construită întreaga filo­sofie socială, inclusiv a noastră. Regan spunea: până la douăzeci şi unu de ani, părinţii să aibă grijă de copii; după şaizeci şi unu de ani să aibă grijă de cetăţenii proprii statul. Intervalul dintre douăzeci şi unu de ani şi şaizeci şi unu de ani, deci patruzeci de ani să-ţi porţi singur de grijă.
Simţim pe propria piele că aceste deziderate sunt doar pentru a adormi pruncii de până la o lună.

Î.: Au mai fost şi alte controverse?
R.: A apărut războiul dintre tineri şi vârstnici. Încă un argument în favoarea faptului că vorbele lui Regan erau fabulaţii.

Î.: Cum s-a manifestat hippysmul în rândul studenţilor?
R.: Primele proteste au apărut la Essex unde studenţii au declarat ca fiind „universitate liberă”. În 1968, tot mai multe universităţi au trecut sub controlul studenţilor (vă mai aduceţi aminte de imaginile „revoluţionare” din 1990 de la o facultate din Craiova, pu­bli­cate de televiziunea publică). Erau uni­ver­sităţile din Roma, Berlinul Occidental, Paris.

Î.: Este interesant de reamintit ce s-a întâmplat la Paris?!
R.: La Sorbona (Paris) au fost chemaţi scutierii. Între opt şi zece mii de studenţi s-au adunat în Cartierul Latin strigând „Nu ne mişcăm de aici!”.
Au învăţat de la americani. În final, poliţia s-a retras şi studenţii au ocupat fizic universitatea. Tot ce nu s-a spus de ani de zile a ieşit la suprafaţă.

Î.: Cum s-a manifestat populaţia Parisului?
R.: Pe data de 13 mai, trei sute de mii de oa­meni au sărit în sprijinul studenţilor francezi la Paris. Franţa a fost lovită de un val de greve. Părea că vor urma schimbări mari. Studenţii nu au fost primiţi de muncitori aşa cum se aşteptau, întrucât muncitorii nu au fost de acord să le fie distruse maşinile.

Î.: Şi?
R.: Deşi universităţile au fost reformate, marea reformă nu s-a produs.

Î.: Povestea americană continuă?!
R.: În 19688, Robert Kennedy a fost primit la Universitatea Berkley ca un eliberator. Tânăr, plin de succes, un adevărat model american. Numai că, după uciderea acestuia a dispărut şi speranţa de rezolvare paşnică a problemei.