Dialogul ca soluţie la încrâncenare şi negare

Formarea unui nou guvern, pe fondul unor tensiuni politice accentuate şi a unor revendicări sociale generate de măsurile de austeritate, deloc populare, dar provocate de o criză economică globală, agresivă şi imprevizibilă, a avut ca suport logic şi strategic evitarea unor derapaje de natură să agraveze şi mai mult climatul social şi politic şi să compromită eforturi şi sacrificii făcute de milioanele de cetăţeni.

Dacă recapitulăm evenimentele din ultimii 3-4 ani de zile vom constata că aproape nicăieri în lume, nici măcar în ţările cu un potenţial ridicat economic şi solide instituţii democratice nu au putut fi identificate soluţii – miracol.

Aproape peste tot guvernele au fost vehement contestate, actorii politici s-au poziţionat încruntaţi pe poziţii radicale, iar cetăţeanul/cetăţenii au resimţit gustul amar al derutei sociale şi al insecurităţii personale.

Nici marii decidenţi politici, nici marii analişti economici, nici instituţiile regionale în laboratoarele cărora se gândesc strategiile economico-financiare, n-au oferit predicţii şi soluţii unanim acceptate, dovezi şi exemple clare că omenirea însăşi se află într-un moment de răscruce.

Filosofia consumistă din ultimele decenii şi-a trădat limitele, indicatorii macro-economici precum: deficitul bugetar, rata şomajului, rata inflaţiei, ş. a. m. d., au plesnit ca un bici.

Ceea ce până ieri era canon al dezvoltării, astăzi este văzut drept cauza crizei şi în consecinţă paradigmele existenţei pentru un viitor dezirabil se cer regândite.

 

 

O remaniere guvernamentală, formarea unui nou guvern ţin de practica democratică. Regretele durează mai puţin sau deloc. Împrejurări economice, confruntările politice, presiunile sociale, contextele globale, pretind soluţii noi şi oameni noi la probleme  nerezolvate.

Exemplele din Spania, Italia, Grecia, Irlanda sunt relevante. N-au fost schimbări neapărat de natură ideologică, ci mai degrabă schimbarea ca act în sine a fost văzută ca soluţie. O astfel de experienţă a cunoscut şi România la alegerile din 1996. Există anumite similitudini de natură economică şi politică cu ceea ce s-a întâmplat atunci, dar atunci, statutul nostru de ţară este cu totul altul.

 

Doamnelor şi domnilor,

 

Nu îmi propun acum să fac evaluări privind performanţele guvernelor conduse de Emil Boc. Cu siguranţă când patimile se vor potoli, când zgomotul şi furia incontrolabile vor lăsa loc analizei nepărtinitoare, se va conchide că în aceşti ultimi ani n-a lipsit nici curajul, nici competenţa, nici responsabilitatea în gestiunea problemelor economice şi administrative ale ţării, desigur şi cu inerente erori de apreciere şi de soluţii.

Să-ţi propui reforme instituţionale, să reformezi statul şi anumite tipuri de mentalităţi în perioade de criză sunt acte de curaj. Să propui sacrificii populaţiei este, din punct de vedere politic, uneori un eşec asumat.

Desigur, şochează maniera diferită în care aceste măsuri au fost percepute în România de opoziţia politică şi de o bună parte a populaţiei, în raport cu aprecierile, în general pertinente şi favorabile, la nivelul instituţiilor financiare internaţionale şi europene. Se vorbeşte de autoritarism şi deficit de democraţie, de criză parlamentară, de lipsa dialogului politic. Fiecare tinde să-şi legitimeze propriul adevăr, propria-i viziune. Adică ne place nefiresc de mult încremenirea în propriul proiect, cum observa Gabriel Liiceanu. Soluţia se găseşte în reţete simple: mai mult respect între noi înşine, să nu ne infatuăm în convingerea că deţinem monopolul adevărului, mai puţină încrâncenare şi mai multă conlucrare pentru lucrul bine făcut, mai puţină patimă şi mai multă pasiune, din respect pentru noi înşine şi pentru cetăţenii acestei ţări.

Iată de ce teza domnului Prim ministrului Mihai Răzvan Ungureanu, din discursul de investitură la Parlament, din data de 9 februarie, potrivit căreia doreşte să reabiliteze şi să restaureze dialogul politic şi civic între guvernanţi şi guvernaţi, între politicieni şi cetăţeni o consider veriga lipsă şi liantul necesar pentru a depăşi nu numai criza economică ci şi cea morală şi de valori sociale şi politice din societatea românească. Un guvern care îmbină experienţa validată a unor miniştri cu elanul unor oameni tineri merită răbdare şi respect. Dialogul este iremediabil compromis dacă rămânem prizonieri în logica negaţiei, cultivând un narcisism retoric şi demagogic.