Dezastrul Roman din pădurea Teutoburg

Desfăşurată la 9 septembrie, anul 9 d.Hr., bătălia din pădurea Teutoburg este considerată drept una dintre cele mai importante încleştări armate din antichitate. Arminius a devenit un simbol al pan-germanismului încă din secolul al XV-lea. Victoria lui Arminius asupra romanilor a fost mult timp celebrată de şcolarii germani ca prima mare victorie a naţiunii germane.  

Născut în mijlocul neîntrecuţilor luptători germanici, călit în şcoala de război romană, neînfrântul Arminius, regele neîncoronat al barbarilor nordici, a schimbat în mod decisiv istoria lumii. Cutezanţa sa nu a fost nicicând răzbunată de Roma imperială. Curajul său şi luptele sângeroase în care s-a antrenat au trasat o linie pe care nici un împărat roman nu a avut vreodată imprudenţa să o încalce.

Roma nu cunoscuse încă gustul amar al unei înfrângeri decisive atunci când Octavian Augustus prelua puterea în urma luptelor interne de după moartea lui Cezar.

Prin cuceriri sau prin instalarea de lideri clientelari, Cetatea Eternă domina o mare parte a lumii cunoscute, iar în faţa celor 22 de legiuni, atât cât existau în vremea lui Augustus, nimeni nu putea opune o reală rezistenţă.

Urmând un obicei instaurat în rândul barbarilor aflaţi sub influenţa romană, cei mai mulţi lideri locali îşi trimiteau urmaşii la Roma, în speranţa că aceştia, urmând o carieră militară, aveau să obţină mult râvnita cetăţenie şi, implicit, să se bucure de stilul de viaţă roman. În astfel de vremuri, în îndepărtatul trib al cheruscilor, se năştea în anul 17/18 î.Hr., Arminius, fiul puternicului şef războinic Segimerius.

Urmând moda timpului, Arminius (numele real nu s-a păstrat, acesta fiind forma sa latinizată) ajunge de timpuriu în serviciul Romei, urmând durele antrenamente ale legionarilor şi devenind, la nici douăzeci de ani, ofiţer în cadrul trupelor auxiliare. În decurs de doar câţiva ani, geniul său militar, dovedit cu prisosinţă în luptele cu triburile germanice rebele, a avut ecou până în Senat, iar tânărul cherusc a primit cetăţenia romană şi a fost investit cu titlul de cavaler. I s-a acordat chiar şi comanda unui puternic corp de armată, iar în faţă i s-a aşternut o carieră mai mult decât promiţătoare. Era tot ceea ce putea spera un tânăr barbar ce îşi părăsea tribul pentru a îmbrăţişa o viaţă în uniforma legiunilor Romei.

Arminius visa, însă, la mai mult. Între el şi Publius Quinctilius Varus, unul dintre generalii preferaţi ai lui Octavian Augustus, s-a legat o puternică prietenie, iar atunci când, în anul 9 d.Hr., veştile privind o rebeliune a triburilor germanice, printre care şi cel al cheruscilor, au ajuns la Roma, bătrânului general i s-a încredinţat misiunea de reinstaurare a păcii.

Împăratul i-a dat comanda celor mai bune legiuni ale Romei (a XVII-a, a XVIII-a şi a XIX-a), şi totul ar fi trebuit să fie o demonstraţie de forţă în cel mai pur stil roman. Ironizând situaţia, Augustus îi spunea atunci bunului său prieten: „te-am trimis în Germania să pescuieşti cu un cârlig de aur”, aluzie directă la importanţa legiunilor sale preferate. Nimeni nu bănuia dezastrul ce avea să vină. Nici măcar încercatul Varus.

Generalul roman l-a chemat alături de el pe nimeni altcineva decât Arminius, iar atunci când Segestes, tatăl soţiei germanicului, l-a avertizat cu privire la iminenta trădare a cheruscului, Varus, pur şi simplu, a refuzat să creadă zvonurile. A fost ultimul avertisment pe care l-a primit. După aceasta, nu a mai fost timp pentru altul.

Aflat în plină campanie în Panonia, acolo unde se lupta împotriva triburilor locale rebele, Arminius a primit vestea cu o nedisimulată bucurie. Mesagerii lui au fost trimişi de urgenţă la Roma pentru a-l anunţa pe Varus că bunul său prieten i-o va lua înainte pentru a evalua situaţia şi pentru a analiza efectivele forţelor inamice. Quinctilius a văzut în acest gest unul de loialitate şi, plin de încredere, nici nu a vrut să conceapă că era atras într-o capcană.

Ceea ce s-a întâmplat atunci în nordul Europei a rămas un mister până în zilele noastre. Nimeni nu ştie ce l-a determinat pe Arminius să întoarcă armele împotriva Romei. Istoricii romani l-au acuzat, la unison, de trădare, dar nu s-au sfiit să îi aprecieze calităţile de lider militar. Pentru cei mai mulţi dintre ei, cheruscul ar fi fost mânat de ambiţia nebunească de a uni toate triburile germanice sub propria conducere şi de a opune romanilor un adversar pe măsură.

Istoricii germani din secolul al XIX-lea, mânaţi poate de un naţionalism exacerbat, au considerat că Arminius a fost mişcat de suferinţa propriului popor şi că, întors printre ai săi, a fost şocat de umilinţele, taxele covârşitoare şi lipsurile la care fuseseră supuşi de către romani.

Acesta ar fi fost motivul care l-ar fi determinat să renunţe la o carieră de succes în armata

celei mai mari puteri a vremii în favoarea unei lupte disperate pentru eliberare. Cert este, însă, că până la venirea romanilor, Arminius reuşise să unească triburile cheruscilor, marsilor, chattilor, bructerilor, chaucilor şi al sicambrilor, veşnici adversari până în acel moment.

Cele trei legiuni comandate de Varus, alături de trei alae (unităţi auxiliare de cavalerie) şi nu mai puţin de şase cohorte, o forţă numărând circa 25.000 de oameni, aveau să înfrunte, curând, infernul. Atunci când trupele auxiliare ale lui Arminius au făcut joncţiunea cu grosul armatei lui Publius Quinctilius Varus, veştile aduse de cherusc păreau unele îmbucurătoare. După spusele sale, revolta nu era decât una superficială, iar rebelii nu reprezentau, nici pe departe, un pericol. Bătrânul general era încântat. Ar fi urmat doar un galop de sănătate, iar laurii victoriei ar fi fost ai săi.

Orbit de încredere în cherusc, Varus a acceptat itinerariul propus de acesta, chiar dacă traseul impunea o strategie atipică pentru legiunile romane. Instruite să mărşăluiască în zone deschise, acolo unde ar fi putut rapid să se aşeze în poziţie de luptă, trupele romane s-au văzut nevoite să urmeze un drum anevoios prin pădurea Teutoburg. Nu numai că ruta era una pe care orice comandant ar fi evitat-o, dar mai mult, drumul îngust îi silea pe romani să meargă aproape în şir indian, efectivele lui Varus întinzându-se pe o distanţă apreciabilă. Iar ca dovadă că sorţii au fost din start împotriva bătrânului general, o ploaie torenţială, care a durat zile în şir, a transformat ruta într-o veritabilă baie de noroi.

Într-un astfel de moment, Arminius a cerut permisiunea de a părăsi tabăra şi de a pleca, din nou, în recunoaştere. Varus a acceptat iniţiativa cheruscului fără să crâcnească şi a fost atât de încrezător, încât nu a trimis nici măcar o iscoadă care să verifice potenţialele pericole. Fără să ştie, soarta sa fusese deja pecetluită. Germanul avea să se întoarcă, dar atunci când a făcut-o, a adus cu el prăpădul.

Conform istoricilor Dio Cassius şi Velleius Paterculus, primul atac ar fi avut loc în zorii zilei, când nimeni nu se aştepta. Mii de săgeţi şi suliţe s-au abătut din toate părţile asupra coloanei romane ce se întindea pe mai bine de 15 kilometri. Romanilor le-a fost imposibil să se adune într-o formaţie de luptă. Caii şi călăreţii se afundau tot mai mult în noroiul generat de ploaia ce părea să nu se mai oprească. După o scurtă linişte apăsătoare, din întunecimile pădurii s-a auzit un groaznic strigăt de război, urmat de urletele sălbatice ale celor 15.000 de războinici germani. Sosise Arminius.

Romanii au văzut cum din întunecimile pădurii încep să apară siluetele impunătoare ale barbarilor înarmaţi cu suliţe şi topoare, armele tradiţionale ale germanicilor. Aceştia s-au năpustit asupra romanilor, alte mii de războinici înconjurând neputincioasa armată a lui Varus. Luptele au fost de o ferocitate rar întâlnită, un amestec infernal de oameni, cai, arme şi noroi. Mii de romani şi-au găsit sfârşitul până la căderea serii, iar germanicii au părut să bată în retragere. Nu era, însă, decât o altă strategie a lui Arminius.

Varus a organizat, la repezeală, o tabără de noapte, dar nimeni n-a putut dormi. Ploaia cădea tot mai puternic şi fiecare roman era conştient că barbarii pândesc din spatele uriaşilor copaci ai pădurii Teutoburg. Sfătuit de centurionii săi, Varus a decis să contraatace la prima rază de lumină şi să îşi croiască drum către cea mai apropiată zonă neîmpădurită. Abia atunci a aflat că în întreaga pădure au fost ridicate fortificaţii puternice de lemn şi valuri de pământ imposibil de trecut. În sfârşit, bătrânul general a înţeles că totul fusese plănuit şi organizat, până în cel mai mic detaliu, de cel mai apropiat prieten al său, Arminius.

Tentativa de spargere a blocadei a eşuat lamentabil, iar romanii, goniţi din urmă de barbari, au ajuns într-o altă zonă extrem de bine protejată şi de fortificaţiile germanicilor. Luptele s-au dat în continuare cu sălbăticie până la apusul soarelui, iar barbarii au părăsit din nou locul luptei în aşteptarea zorilor. Varus a dat foc căruţelor, devenite inutile în condiţiile de umiditate excesivă. 

Pentru Varus şi oamenii săi nu mai rămăsese decât o soluţie: să lupte cu disperare pentru a-şi croi drum spre o mlaştină din apropiere. Puţinii romani rămaşi puteau forma acolo o linie defensivă. De data aceasta, romanii au încercat un atac nocturn. După ce au ajuns la marginea pădurii, cu mari pierderi, şi-au dat seama că au căzut în ultima capcană. Între pădure şi mlaştină, pe o suprafaţă de aproximativ 100 de metri, Arminius a săpat o veritabilă tranşee, dublată de un val de pământ în spatele căreia se aflau mii de barbari înarmaţi.

Masacrul a continuat cu ferocitate. Nu au scăpat de moarte nici romanii care au ales să se predea. Varus, conştient că nu mai exista nici o cale de scăpare, a ales să moară cu demnitate. Bătrânul general, înconjurat de ultimii centurioni, s-a aruncat cu pieptul dezgolit în propria sa sabie, gest urmat întocmai de cei mai mulţi dintre ofiţerii romani. Lipsiţi de aportul liderilor, legionarii au devenit o pradă uşoară pentru barbari. Iar ceea ce a urmat a întrecut orice imaginaţie.

În pădurea Teutoburg, germanicii

s-au lăsat cuprinşi de frenezia sângelui. Sute de cadavre romane au fost bătute în cuie de copaci, iar Varus, nerecunoscut iniţial, a fost aruncat într-un foc imens în care ardeau zeci de trupuri. Câţiva dintre războinicii care îl urmaseră pe Arminius i-au recunoscut însă chipul printre celelalte leşuri şi l-au decapitat.

Aproape 80.000 de romani zăceau morţi în urma celor trei zile de lupte. Puţinii comandanţi capturaţi au fost sacrificaţi zeităţilor locale şi au fost arşi de vii pe ruguri improvizate sau au fost fierţi în cazane imense. Zeii germanici nu cunoşteau mila. Soldaţii cu rangul cel mai de jos au fost luaţi în sclavie. Doar câţiva norocoşi, de ordinul zecilor, au reuşit să scape de furia barbarilor şi să se întoarcă la Roma. Poveştile lor aveau să îngrozească Cetatea Eternă şi să îl arunce pe împăratul Octavian Augustus într-o nebunie temporară.

„Şi a fost (Octavian Augustus – n.n.) atât de afectat încât, pentru luni întregi, nu şi-a tăiat nici barba şi nici părul, şi, uneori, era văzut izbindu-se cu capul de ziduri, zbierând: «Quinctilius Varus, dă-mi legiunile înapoi!» Iar ziua dezastrului a fost rememorată de atunci, în fiecare an, ca una de doliu şi de plângere a celor dispăruţi în Germania”, scria Suetonius în Vieţile celor 12 cezari, vorbind despre dezastrul Romei în faţa triburilor germanice şi criza de nebunie a împăratului roman la aflarea veştii înfrângerii.

Şocul resimţit la Roma a fost imens. Augustus a instituit o zi de doliu care urma să fie respectată, an de an, pentru totdeauna, în memoria mult iubitelor sale legiuni. Tot el a decretat că niciuna dintre cele trei legiuni să nu mai fie refăcută vreodată, un fapt rămas unic în întreaga istorie romană.

Arminius a fost convins că Roma nu va lăsa nepedepsită cutezanţa sa. În anul 16, Germanicus, în fruntea a 70.000 de romani, pornea împotriva lui Arminius. Confruntarea s-a terminat nedecis şi Germanicus a fost chemat la Roma de Tiberius. În anul 21, Arminius a fost ucis chiar de germanici, fiind considerat prea ambiţios şi prea puternic. Germanicii nu s-au mai unit, dar nici Germania nu a mai fost cucerită vreodată de romani.