Dezastrul demografic al Europei

Liderii europeni par sa fie de acord cu personajul Jacques, din piesa lui Shakespeare: toata lumea e scena lor proprie, iar barbatii si femeile Europei trebuie sa afle ce rol joaca in drama nesfarsita a afacerilor internationale (“Toata lumea e o scena/ Femei si barbati simple personaje/ Ce intra si ies/Iar fiecare la timpul sau/Mai multe roluri joaca/Roluri din cele sapte varste” - traducere din “Cum va place”, de William Shakespeare, n.red.). Piatra unghiulara a oricarui discurs despre viitorul Europei este globalizarea si cum trebuie sa se raspunda la ea. Marea Britanie, care acum detine fotoliul rotativ al UE, a gazduit un summit legat de problema globalizarii, in conditiile in care multi europeni nu se adapteaza prea bine. Inceputul alarmei Cea mai mare problema cu care se confrunta continentul european nu este rezultatul vreunei noi cotituri in intriga piesei de teatru globale. Aceasta ar exista chiar daca scena mondiala ar apartine complet europenilor. Problema este demografia, faptul ca Batranul Continent este din ce in ce mai batran. Balanta celor sapte varste ale lui Jacques (de la nou nascutul ce regurgita in bratele doicii pana la batranul decrepit) si-a pierdut echilibrul. In ultima parte a secolului al XX-lea, europenii au avut parte de cateva scurte perioade de structurare favorabila a categoriilor de varsta. Adultii la varsta de angajare (cum ii considera Shakespeare pe indragostiti, soldati si judecatori) erau numerosi. Si pentru ca aveau mai putini copii care regurgitau si nu atat de multi batrani fara dinti, de care sa aiba grija, se bucurau de fructele unui dependente destul de usoare. Aceasta perioada fericita este pe cale sa se termine. Descresterea naturala a inceput in Germania, Italia si Grecia, iar populatiile de acolo ar decadea daca nu ar fi imigratia. Catre 2050, daca se pastreaza tendintele actuale, cea mai mare parte din populatia Europei va intra in cea de-a sasea varsta, de care vorbeste Shakespeare, cea a degradarii corporale, intre 65 si 69 de ani. Jumatate din populatie va avea peste 50 de ani, iar proportia celor peste 65 de ani va fi la fel de mare ca aceea a celor sub 15 ani, care se tarasc spre scoala ca niste melci, fara nici un chef. O asemenea structura de varsta e fara precedent, fiind rezultatul progreselor in stiinta medicala si a unui mai mare spatiu pentru alegeri personale la nivel de familie. Globalizarea nu are nimic de-a face cu aceast lucru. Este adevarat ca fluxul de capital face mai usoara sarcina de a-i sustine pe batrani, prin stimularea contributiilor catre fondurile de pensii. Daca globalizarea obliga tarile sa se reformeze si sa produca mai mult, acest lucru va fi si de ajutor. Dar Comisia Europeana spune ca va fi nevoie de un bun plus de crestere a productivitatii in urmatorii 20 de ani pentru a acoperi costurile imbatranirii. Fiind vorba de o perioada atat de lunga, sarcina este extrem de dura. O solutie: migratia Daca punem la socoteala migratia, ca parte a globalizarii, atunci imigratia adultilor la varsta angajarii ar putea teoretic mentine dimensiunea actuala a populatiei si proportia de oameni care muncesc. Dar pentru ca acest lucru sa aiba efect imigrantii ar trebui sa vina in numar mare, ceea ce nu e fezabil. Guvernul britanic a calculat ca, pentru a mentine raportul actual dintre cei intre 15-64 de ani si cei de 65 de ani sau peste (ceea ce expertii numesc raport de sustinere sau raport de dependenta), Marea Britanie ar avea nevoie de 1 milion de imigranti pe an in urmatoarele doua decenii. Nu se poate deci face nimic? Multi europeni asa considera. Pe masura ce continentul lor imbatraneste, ei cred ca lumea va avea soarta varstei a saptea din piesa lui Shakespeare: “uitare senila, nici dinti, nici ochi, nici gust, nimic”. Cu toate acestea, mai exista solutii si luminite la capatul tunelului. Primul lucru de observat este ca raportul de varsta, calculat global, poate induce in eroare. In 2000 era de 4,25, iar in 2050 va fi de 1,86 (adica mai putin de 2 angajati pentru un pensionar). E negativ. In America raportul va ramane superior lui 3. Dar nu se poate vorbi de un dezastru complet. Tarile europene pot fi clasate in trei categorii, raportat la cat de importanta este problema lor de dependenta. Din grupul de tari care este doar ingrijorat fac parte Franta, Marea Britanie, Olanda si Norvegia, tari cu o rata a natalitatii relativ ridicata si la care raportul de sustinere va ramane peste 2 pana in 2050. In categoria de mijloc, pe care o putem numi a privirilor ingrozite, se afla Germania si majoritatea noilor membri ai UE, precum Ungaria. Acolo, raportul va cadea la intre 1,5 si 2. Tarile membre din Europa Centrala au un profil de varsta putin diferit fata de cele din Europa de Vest. Ele nu au avut aceeasi explozie de natalitate, asa incat imbatranirea populatiilor lor are loc mai putin dramatic si mai usor de controlat. Pe de alta parte insa, rata natalitatii este foarte scazuta, ceea ce va face ca pe viitor sa apara probleme. Din cea de-a treia categorie, cea a catastrofei, fac parte statele mediteraneene, ca Italia si Spania. Acestea au au pastrat structura traditionala a familiei mai mult timp decat cele din nord, iar rata natalitatii a scazut. Raportul de sustinere, in cazul lor, va scadea sub 1,5, catre 2050. O problema: varsta pensionarii In toata aceasta situatie, ca o credem sau nu, exista farame de speranta. Un raport de 2,5 suna groaznic dar unele tari incep sa se obisnuiasca. Raportul nominal de aproximativ 4 presupune ca oamenii sa se pensioneze la varsta oficiala, de obicei 65 de ani. In practica varsta de pensionare este mai scazuta, deoarece oamenii se pensioneaza de obicei mai devreme. Asta face ca raportul de sustinere in unele tari, ca Marea Britanie, sa fie deja de 2,5. Va scadea desigur, dar acest exemplu arata ca este posibil ca situatia sa fie tinuta sub control, cu mai putin de doi angajati pentru un pensionar. Asa cum indica un nou studiu al Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OECD), demografia nu este o fatalitate. Factori precum varsta de pensionare, participarea si pregatirea fortei de munca si modul cum actioneaza sistemele de pensionare determina modul in care imbatranirea afecteaza societatea. Multe tari nu au realizat acest lucru. Multe incurajeaza pensionarea mai devreme a angajatilor sau ii penalizeaza pe cei care lucreaza peste varsta oficiala, facand problema lor de dependenta si mai dificila. Multe au tratat imbatranirea drept o problema de reforma a sistemului de pensii. Dar reforma sistemului de pensii nu este suficienta. In tarile mediteraneene mai putin de jumatate dintre cei intre 50 si 64 de ani lucreaza. Daca s-ar putea creste participarea celor intre 50 si 64 de ani la nivelul din nordul Europei, unde doua treimi din ei au un job, atunci aceste tari ar constata o reducere masiva a problemelor lor viitoare de dependenta. Factorii demografici cresc necesitatea unei reforme a statutului de bunastare si ar putea fi mai convingatori daca nu s-ar limita doar sa afirme ca “trebuie sa ne adaptam la globalizare”. Unele din efectele globalizarii sunt insa inca departe, in timp ce ingrijirea bunicii este o nevoie prezenta. Guvernele europene au asadar de dat niste explicatii. Ei ar putea sa incerce metoda delicata a ducelui din piesa lui Shakespeare care, atunci cand Jacques isi incheie tirada pesimista, il mangaie pe vechiul sau servitor cu cuvintele: “Om bun... da-mi mana si lasa-ma sa inteleg necazul tau”. The Economist