Dezastrul de la Cotul Donului

În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942, la ora 8:50, după o puternică pregătire de artilerie executată timp de o oră şi douăzeci de minute, cu 3.500 de guri de foc, a început contraofensiva sovietică de la Stalingrad. Sovieticii au profitat şi de ceaţa care acoperea stepa. După patru zile de lupte grele, sovieticii au reuşit să realizeze cleştele care avea să încercuiască grupul de armate germane şi aliate acestora.

Bătălia de la Cotul Donului a fost o operaţiune militară de anvergură, care avea să ducă la cea mai mare catastrofă militară din istoria României. În bătălia de la Cotul Donului şi din stepa calmucă au fost pierduţi 150.000 de soldaţi români, adică aproximativ jumătate dintre combatanţii noştri angajaţi pe front, în doar două luni de lupte.

Marea ofensivă sovietică de iarnă, soldată cu celebra încercuire de la Stalingrad, a debutat chiar în sectorul Armatei a 3-a române, care, prost pregătită, prost dotată şi prost condusă, a fost spulberată de tancurile şi artileria sovietice. Aceeaşi soartă a avut-o şi Armata a 4-a, parte din ea căzută în încercuirea oraşului alături de aliaţii germani, parte decimată în cursul unei retrageri fără speranţă prin iarna rusească, precum atâţia alţii înainte. Multe unităţi au suferit pierderi de 80% în oameni şi 90% în armament, adică au fost practic şterse de pe faţa pământului.

Episodul Cotul Donului a rămas oarecum absent în conştiinţa publică. N-a fost niciodată reflectat substanţial în film sau în literatură, în vreme ce nu a existat batjocură mai umilitoare pentru un soldat român decât infama întrebare „Ce-aţi căutat la Stalingrad?” Puţinii soldaţi care au supravieţuit cu greu condiţiilor inumane ale lagărelor bolşevice s-au întors la sfârşitul războiului într-o ţară dispreţuitoare, care ponegrea sacrificiul lor şi al camarazilor de arme, al căror sânge a închegat pământul de la Cotul Donului şi din stepa calmucă.

Succesele obţinute de trupele sovietice în perioada de apărare a căilor de acces spre Stalingrad şi pierderile enorme provocate inamicului au creat premisele declanşării unei puternice contraofensive, care trebuia să ducă la încercuirea şi nimicirea grupării de forţe inamice aflate în zona oraşului de pe Volga şi în marele cot al Donului.

Manevra de încercuire preconizată de Comandamentul suprem sovietic era indicată şi de configuraţia frontului, care la 18 noiembrie 1942 se prezenta sub forma unui mare arc de cerc tangent pe fluviul Volga, în zona Stalingradului.

Încă din luna octombrie, Comandamentul suprem sovietic începuse să concentreze în zona Stalingrad importante forţe şi armament în vederea declanşării contraofensivei.

Concepţia desfăşurării acesteia consta în executarea la flancurile germane a două puternice lovituri, una pe la nord şi a doua pe la sud de Stalingrad, realizarea joncţiunii trupelor sovietice care executau contraofensiva, încercuirea şi nimicirea grupării inamice. Pregătirile s-au făcut în cel mai desăvârşit secret, lăsându-se impresia (lucru confirmat mai târziu de generalii germani luaţi prizonieri la Stalingrad) că în acea zonă trupele sovietice nu pregăteau acţiuni ofensive de mare amploare.

În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942, la orele 8:50, după o puternică pregătire de artilerie executată timp de o oră şi douăzeci de minute cu 3.500 de guri de foc, a început contraofensiva sovietică de la Stalingrad. Sovieticii au profitat şi de ceaţa care acoperea stepa. După patru zile de lupte grele, sovieticii au reuşit să realizeze cleştele care avea să încercuiască grupul de armate germane.

Armata Roşie a străpuns frontul ocupat de români, care erau dotaţi cu un material antitanc insuficient şi perimat. În seara zilei de 19 noiembrie 1942, Corpul 5 de armată român a fost încercuit şi capturat. La 24 noiembrie, Corpul 6 de armată a avut şi el aceeaşi soartă.

Pentru a împiedica retragerea trupelor române de la Stalingrad şi a le forţa să continue lupta, Comandamentul german a constituit cordoane formate din unităţi speciale de poliţie militară. Numeroşi militari români au fost dezarmaţi cu această ocazie, iar cei care au refuzat să se supună ordinelor şi măsurilor luate de germani au fost executaţi.

Înfrângerea de la Cotul Donului a generat încordarea relaţiilor româno-germane şi acuzaţii la adresa militarilor români care ar fi refuzat să lupte şi s-au făcut vinovaţi de situaţia tragică ce s-a creat pentru Armata a 6-a germană. În realitate, românii au suportat bombardamentele de artilerie de o duritate extremă, au primit asaltul unei enorme mase de blindate, care au trecut peste ei, neavând armamentul necesar pentru a riposta.

Mareşalul Manstein a adus acuzaţii grave militarilor români într-o scrisoare memoriu trimisă mareşalului Ion Antonescu. În scrisoarea de răspuns, Antonescu a precizat că a trimis repetate avertismente OKW-ului asupra comportării trupelor sovietice, că a cerut întărirea frontului defensiv prin armament şi muniţie şi că a demonstrat ineficienţa rezistenţei liniare, slabe peste tot, statice, fără rezerve şi fără posibilitatea de intervenţie a comandamentului. În ciuda acestor avertismente, germanii nu au luat nici o măsură. Mareşalul Manstein a fost nevoit, în cele din urmă, să recunoască partea de vină a comandamentului german şi „serviciile aduse cauzei comune de către România”.

Generalul von Hauffe, în raportul întocmit asupra operaţiunilor din sectorul Armatei a 3-a române, aprecia că „de la 19, la 27 noiembrie, trupele române s-au luptat cu vitejie şi au consimţit sacrificii eroice”, iar generalul Hans Doerr, fostul şef al detaşamentului de legătură cu Armata a 4-a română în timpul bătăliei, scria următoarele: „Prăbuşirea frontului român în Cotul Donului şi în Stepa Kalmucă este vina conducerii supreme germane, care în nemărginita ei îngâmfare dădea aliaţilor misiuni la care nu puteau face faţă.

Printre factorii dezastrului de la Stalingrad pot fi enumeraţi: presiunea germană privind angajarea forţelor „oricum şi oriunde”, folosirea abuzivă a trupelor române şi despărţirea trupelor de comandamentele organice, folosirea artileriei grele, a aviaţiei şi a resurselor doar în folosul trupelor şi sectoarelor germane, fără a ţine cont de nevoile sectoarelor româneşti, atribuirea de misiuni trupelor române care le depăşeau capacitatea tactică şi operativă, comportamentul inadecvat faţă de militarii români şi nerespectarea regulilor elementare ale unui război de coaliţie. 

Bilanţul pierderilor

Bilanţul pierderilor de la Stalingrad este grav: din cele 14 divizii române participante, patru divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie au fost încercuite, patru divizii de infanterie şi divizia blindată au suferit pierderi grele, iar patru divizii au rămas în aceeaşi formă combativă. Armatele a 3-a şi a 4-a române, care avuseseră la 19 noiembrie 1942 un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau la 7 ianuarie 1943 doar 73.062 militari valizi. 

După bătălia Stalingradului, Armata a 3-a română a mai rămas pe front cu doar patru divizii de infanterie de la aripa ei stângă. Armata a 4-a română a fost repoziţionată pe un aliniament mai retras, după ce a pierdut Corpul 6 de armată şi a fost întărită cu Corpul de cavalerie (Diviziile 5 şi 6 de Cavalerie). Ea a luat parte la operaţiunile Grupului de Armate Hoth, între 12 şi 23 decembrie, în scopul salvării trupelor încercuite la Stalingrad.

Dar respectivul grup, epuizat de grelele pierderi suferite, a fost puternic atacat de sovietici şi desfiinţat după trei zile de lupte îndârjite. Armata a 4-a şi-a pierdut astfel, orice valoare operativă. 

Pe frontul Armatei a 3-a române şi a Armatei a 8-a italiene, la 16 decembrie 1942, ruşii au reluat ofensiva pe Cotul Donului, înaintând vertiginos spre vest. Armata a 3-a română a fost scoasă definitiv din luptă. Astfel, rămăşiţele celor două armate române au fost trimise în ţară pentru refacere şi reorganizare.

Pierderile germanei   

Iarna a început în scurtă vreme să-şi spună cuvântul. Trupele lui Paulus, afectate din punct de vedere moral, slăbite din punct de vedere fizic, pierdeau teren zilnic. La 8 ianuarie 1943, înainte de a lansa un nou contraatac, sovieticii le-au oferit germanilor o capitulare care să nu-i dezonoreze, dar Paulus a refuzat. La 10 ianuarie, 7.000 de tunuri ale artileriei sovietice au zdrobit poziţiile inamicului, înainte de atacul final.

La 22 ianuarie, după ce a pierdut şi ultimul aerodrom, Paulus i-a cerut lui Hitler aprobarea să capituleze. Răspunsul lui Hitler a fost unul dur: „Este interzis să vă predaţi. Armata a 6-a va apăra poziţiile până la ultimul om şi până la ultimul cartuş; prin rezistenţa sa eroică, va aduce o contribuţie de neuitat la salvarea lumii occidentale.”

După două zile, Hitler l-a avansat pe Paulus la gradul de mareşal. În fine, la 31 ianuarie, Paulus a fost luat prizonier. Proaspătul mareşal german a fost „invitat” la un prânz la statul-major sovietic. Paulus a cerut votcă, a umplut paharele colaboratorilor săi apropiaţi, după care a propus un toast: „Pentru cei care ne-au învins, pentru Armata Roşie şi şefii săi.”

În momentul în care a aflat de capitularea lui Paulus, Hitler a făcut o criză de nervi în prezenţa lui Zeitzler.

Înfrângerea germanilor la Stalingrad a avut urmări incalculabile în Germania, în ţările Axei şi în lumea întreagă. Zeitzler a reuşit, în sfârşit, să-i smulgă lui Hitler ordinul de retragere pentru Grupul A, care se aventurase în Caucaz. Pe Don, Armata a 2-a ungară a suferit o înfrângere dezastruoasă, pierzând 140.000 de oameni. Armatele sovietice au înaintat peste 300 km în şase săptămâni şi au cucerit oraşele Kursk şi Harkov.

După înfrângerea de pe Volga, Germania a intrat într-o perioadă de profundă criză. Pentru a completa pierderile suferite la Stalingrad, guvernul nazist a fost silit să promulge, la 7 februarie 1943 (la numai cinci zile după lichidarea completă a grupului de armate încercuit la Stalingrad), legea mobilizării generale a populaţiei.

Goebbels scria în revista Das Reich: „Germania va putea să reziste la atacurile ruşilor numai în cazul când va reuşi să mobilizeze ultimele sale resurse”, dar colosul sovietic nu mai putea fi oprit. Bătălia de la Stalingrad a avut o importanţă enormă – practică, psihologică şi simbolică – pentru evoluţia ulterioară a războiului, pentru că a reprezentat prima înfrângere strategică a germanilor şi sfârşitul înaintării germane.