Dezastrul de la Cernobîl

În urma unei greşeli comise de unul dintre operatorii centralei de la Cernobîl, la ora 1:32 noaptea, 26 aprilie 1986, a avut loc o creştere atât de violentă a nivelului energetic, încât a aruncat în aer acoperişul reactorului 4 şi a incendiat grafitul, iar focul a ameninţat să se întindă la reactorul 3.

Programul nuclear sovietic începuse în anii 1970 şi accelerase spre sfârşitul deceniului, când a devenit clar că industria energetică a Uniunii Sovietice nu se putea baza la nesfârşit pe rezervele de petrol şi gaze naturale. Existau câteva aspecte ale industriei nucleare care erau legate de structura politică a URSS şi a partenerilor săi est-europeni. Multe centrale nucleare, deşi nu toate, se aflau în partea europeană a ţării, mai ales în apropierea frontierei de vest. Majoritatea populaţiei sovietice locuia în această zonă şi a fost stabilită o reţea comună cu state din Europa de Est care nu aveau resurse energetice, ca Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria şi RDG. Acestea au fost invitate să investească în construirea de noi reactoare sovietice, urmând ca după aceea să primească compensaţii corespunzătoare prin furnizarea de curent electric generat nuclear.

URSS privea programul nuclear ca pe o sursă de prestigiu. RBMK, reactorul nuclear moderat cu grafit, a evoluat din programul de arme nucleare şi n-a fost exportat. Acest tip de reactor era considerat eficient deoarece putea fi realimentat în timpul funcţionării, astfel încât timpii de întrerupere erau reduşi la minimum, dar avea o carenţă fundamentală de construcţie: devenea instabil dacă opera la putere redusă. Al doilea tip de reactor, VVER (reactor nuclear cu apă presurizată), era produs atât în URSS, cât şi în Cehoslovacia, şi exportat în toată Europa de Est, Finlanda, Vietnam, Cuba şi alte ţări. Până în primăvara anului 1986, reactorul acesta a fost mai larg utilizat, totuşi RBMK-urile continuau să opereze şi să fie construite în centrale de lângă Leningrad, Smolensk şi Kursk din Rusia, Ignalina din Lituania şi Cernobîl din Ucraina.

Centrala de la Cernobîl primise numeroase reclamaţii din partea populaţiei locale în momentul construirii ei, la sfârşitul anilor 1970. În primăvara anului 1986, avea patru reactoare în funcţiune, construite în unităţi gemene. Un alt complex din apropierea unităţii principale conţinea reactoarele 5 şi 6, fiind construit doar parţial. Centrala fusese amplasată la 12 kilometri nord de vechiul oraş medieval Cernobîl (Ciornobîl în ucraineană) şi la 3 kilometri sud de Pripiat, o aşezare construită pentru lucrătorii din centrală şi familiile lor, care la data accidentului avea o populaţie de 45.000 de locuitori.

Pe 25 aprilie 1986, la începutul weekendului, doi ingineri electrotehnici au primit sarcina de a repeta un experiment pentru evaluarea duratei de operare a echipamentelor de siguranţă în timpul unei avarii. La momentul respectiv, în centrală nu se afla nici directorul, nici inginerul şef. Întrucât centrala încetase să mai funcţioneze când experimentul fusese încercat în trecut, toate dispozitivele de siguranţă au fost decuplate la momentul respectiv. Unul dintre operatori a comis o eroare şi, la ora 1:32 noaptea, 26 aprilie 1986, a avut loc o creştere atât de violentă a nivelului energetic încât a aruncat în aer acoperişul reactorului 4 şi a incendiat grafitul, iar focul a ameninţat să se întindă la reactorul 3.

Brigada de pompieri din Pripiat a sosit la scena accidentului, apoi şi mai mulţi pompieri au fost trimişi din Kiev. Muncind în condiţii indescriptibile, patruzeci de pompieri şi muncitori de prim-ajutor şi-au pierdut vieţile în primele ore ale zilei de 26 aprilie. Deşi unii locuitori din Pripiat şi din gospodăriile rurale din preajmă au văzut strălucirea exploziei pe cer (şi în unele cazuri chiar au simţit un cutremur la creşterea nivelului energetic), nu s-a dat alarma generală. În Pripiat, sâmbăta aceea a fost la fel ca oricare alta: s-au ţinut două nunţi, locuitorii au mers la pescuit, iar copiii s-au jucat în parcuri sau au mers la şcoala de sâmbătă.

Abia la patruzeci de ore de la accident a fost emis un avertisment general şi a fost evacuată o zonă cu raza de 10 kilometri în jurul reactorului. Locuitorii din Pripiat au fost anunţaţi să-şi strângă lucrurile pentru o evacuare pe termen scurt, iar din Kiev au fost trimise autobuze care să-i ducă spre alte destinaţii. Temându-se de consecinţele dezastrului, mulţi oficiali de partid locali au părăsit zona.

Reacţia autorităţilor de partid ucrainene, conduse de Volodimir Şcerbiţki, în vârstă de 68 de ani, numit în funcţie de Brejnev, a fost tăcerea. Anunţul oficial al Moscovei a fost indiscutabil sec. Recunoştea că avusese loc un accident care provocase două decese şi anunţa numirea unei comisii guvernamentale care să-l investigheze. Anunţul respectiv pare să fi fost determinat de interpelările din Suedia, unde lucrătorii din centrala nucleară Forsberg descoperiseră niveluri ridicate de radioactivitate pe încălţămintea lor înainte de a începe munca.

În ziua următoare, ziarului „Izvestia” i s-a refuzat publicarea unui reportaj amănunţit. Pe scurt, conducerea sovietică a reacţionat într-o manieră care devenise familiară: limitarea volumului de informaţii care ajungea la public, în tentativa de a elimina efectele accidentului înainte ca veştile să poată ajunge la o audienţă mai largă. În cazul acesta, accidentul avea să se dovedească de dimensiuni globale, iar sovieticii au continuat să muşamalizeze evenimentul în stil propriu.

Următoarea etapă de după accident a fost o campanie disperată de stopare a eliberării radiaţiilor în atmosferă şi în pânza de apă freatică. Pentru a lucra în subteran, au fost aduşi mineri, care au săpat tuneluri sub reactor şi au turnat o platformă din beton. Pe 2 mai, la Cernobîl au sosit Ligacev şi Rîjkov din partea Biroului Politic. Zona de evacuare a fost extinsă, după cum era normal, la 30 de kilometri.

Elicopterele au aruncat plumb, bor şi nisip în gaura căscată în acoperişul reactorului în strădania de a limita emisiile de radiaţii (materialele respective n-au făcut altceva decât să afunde reactorul în sol). Folosind utilaje-robot, peste reactor a fost construit în grabă un înveliş, simultan cu platforma de beton a minerilor, care opera reacţiile cu apa din sol. După zece zile, emisiile de radiaţii au fost practic oprite. Unele eforturi au fost cu adevărat eroice, aşa cum s-a întâmplat cu înlăturarea grafitului din acoperişul reactorului.

La început, comisia guvernamentală a folosit voluntari, care lucrau în schimburi de câte 30 de zile. Ulterior au fost chemaţi rezervişti militari, care munceau mult peste schimburile care le fuseseră planificate şi care de cele mai multe ori nu cunoşteau cantitatea de radiaţii pe care o absorbiseră. Contoarele Geiger sovietice, în măsura în care existau, înregistrau valori doar până la 25 remi. Ca urmare, erorile au fost inevitabile. Ofertele de ajutor din partea Occidentului au fost în general refuzate. Mass-media sovietică a început să se concentreze nu asupra efectelor accidentului, ci asupra reacţiei emoţionale – şi uneori exagerate – a occidentalilor faţă de eveniment. Presa sovietică a subliniat că Cernobîl era primul şi unicul accident de acest fel care se petrecuse în Uniunea Sovietică.

Pe durata acestui prim şi crucial test al conducerii sale, Mihail Gorbaciov a păstrat tăcerea. Abia pe 14 mai Gorbaciov a apărut la televiziune. Liderul comunist a vorbit puţin despre accident, după care s-a lansat într-un atac la adresa „nenumăratelor minciuni” despre Cernobîl care apăruseră în mass-media occidentală.

În primăvara şi începutul verii anului 1986 nu se putea aprecia numărul victimelor care puteau rezulta din accidentul de la Cernobîl. Estimările privind viitoarele cazuri de cancer au variat de la câteva sute la cinci sute de mii. Norul radioactiv, care se deplasase spre nord şi nord-vest după explozie, începuse după aceea să coboare spre sud, ca urmare a schimbării direcţiei vântului, stârnind panică la Kiev, care se afla la 140 de kilometri în sudul centralei şi avea o populaţie de 2,5 milioane de locuitori.

În luna august, o delegaţie ştiinţifică sovietică, condusă de Valeri Legasov, a plecat la Viena pentru a prezenta o relatare a evenimentelor în faţa IAEA (International Atomic Energy Agency). Raportul a fost lăudat pentru relativa onestitate, deşi a pus accentul îndeosebi pe eroarea umană, nu pe lacunele tehnice ale reactorului RBMK, pe care Legasov le ştia prea bine. Apariţia delegaţiei sovietice a indicat totuşi că Uniunea Sovietică dorea să împărtăşească informaţii cu savanţii occidentali.

Până la urmă, reactorului RBMK i-au fost aduse unele îmbunătăţiri „tehnice”, directorul şi inginerul şef al centralei nucleare au fost obligaţi să fie prezenţi în timpul desfăşurării experimentelor, timpul de oprire a reactorului a fost redus de la douăzeci de secunde la patru secunde şi a fost crescută cantitatea de uraniu îmbogăţit în miezul reactorului.

În vara anului 1987, oficialii consideraţi vinovaţii principali pentru dezastru au fost judecaţi la Cernobîl. Cu excepţia primei şi ultimei zile, procesul s-a desfăşurat cu uşile închise, iar directorul centralei, Viktor Briuhanov, a fost condamnat la zece ani de muncă silnică. Inginerul şef a primit o condamnare de cinci ani, iar alte cadre de conducere s-au ales cu sentinţe mai blânde. Măsurile luate de sovietici sugerau că fuseseră găsiţi ţapi ispăşitori convenabili. Cu toate acestea, procesul a stârnit extraordinar de puţine reacţii, nefiind convingător.

Statutul guvernului sovietic în ochii populaţiei din regiunile afectate a fost diminuat de alte aspecte ale dezastrului de la Cernobîl. Informaţiile legate de sănătate au fost rapid secretizate şi, în mai multe cazuri, bolile asociate nivelurilor mari de radiaţii au fost atribuite altor cauze; una dintre cele favorite a fost „distonia vegeto-vasculară”. Între timp, oficialităţile locale, inclusiv ministrul ucrainean al sănătăţii, au încercat să convingă populaţia că mediul redevenise complet sigur. S-a afirmat că acoperirea reactorului 4 - aşa-zisul sarcofag - va dura o „eternitate”, în ciuda faptului că acesta nu putea fi decât temporar.

În toamna anului 1986, reactoarele 1 şi 2 au început din nou să funcţioneze (reactorul 3 avea să le urmeze în decembrie 1987). A apărut un nou fenomen pe care oficialităţile sovietice l-au numit „radio fobie”, teama de radiaţii. Săteni panicaţi şi chiar rezidenţi din Kiev şi oraşul belarus Gomel, au început să atribuie efectelor radioactivităţii orice indispoziţie, de la boli serioase, la guturaiul banal. Exista deja un scepticism general faţă de declaraţiile oficiale. În Kiev s-au înmulţit zvonurile că vinul roşu şi vodca erau tratamente adecvate împotriva radiaţiilor.

În acelaşi timp, ziariştii care au încercat să descopere informaţii s-au ales cu răspunsuri condescendente din partea comunităţii ştiinţifice sovietice. În primăvara anului 1989, presei sovietice i s-a permis să publice hărţi noi care să ilustreze teritoriile ce fuseseră afectate de radioactivitate. Zona respectivă s-a dovedit mult mai întinsă decât cea oficială, cu raza de 30 de kilometri, cuprinzând o cincime din Belarus, o optime din Ucraina şi o porţiune întinsă din Rusia, cu oblaturile Briansk şi Smolensk.

Din cauza deciziei oficiale de a stabili gradul de contaminare al zonelor în funcţie de conţinutul de cesiu al solului, numărul locuitorilor din regiunile afectate a fost în jur de 3,5 milioane. Au început să apară cazuri de cancer tiroidian, mai ales la copii. Au existat rapoarte despre numeroase decese (adesea neconfirmate), deşi totalul a fost de ordinul sutelor, nu al miilor; dezastrul industrial de la Bhopal, India, ucisese, spre exemplu, mai mulţi oameni.

Reputaţia comunităţii ştiinţifice a scăzut spectaculos, ca şi a organizaţiei IAEA, care abia cu mare întârziere (în 1994) a declarat că Cernobîl este o centrală atomoelectrică periculoasă, care trebuia închisă. „În interiorul URSS, Cernobîl a aprins scânteia opiniei publice şi a glastnostului. Eliberată din cătuşele unui sistem stalinist, mass-media sovietică a început să pună sub semnul întrebării politica şi să dezvăluie atât probleme din prezent, cât şi din trecut. Introspecţia avea să fie îndelungată, revelatoare şi, pe alocuri, un exerciţiu de autodistrugere”, afirmă David R.Marples.