Despre viața veșnică

Tot mai evident, constatăm că omul contemporan se descoperă complet debusolat în privința existenței sale, căreia nu este în stare să îi găsească o explicație plauzibilă și nici să îi confere un sens. Cu atât mai greu îi vine să accepte existența lui Dumnezeu, iar referirile la viața veș­nică i se par, adeseori, doar vorbe lipsite de acoperire.
Totuși, câțiva oameni de știință, în speță medici, au prezentat mai multe cazuri de persoane care au trecut prin experiența morții, ca apoi, prin mijloace specifice, să fie readuse la viață, fapt ce a condus la o reconsiderare a problemei continuității vieții de după moarte.
Privite cu detașare și deplină luciditate și, mai ales, încercând să ne smulgem din senzația de șoc pe care astfel de experiențe o provoacă, nu s-ar putea spune că ele aduc ceva cu adevărat nou în problematica morții și nici nu sunt specifice doar vremurilor noastre, pentru că întâmplări de acest fel, care sfidează ordinea firească,  gă­sim atât în scrierile biblice, cât și în literatura teologică a primelor veacuri creștine.
Așadar, experiențele de morți clinice înregistrate și studiate de știința modernă nu aduc, realmente, ceva nou în domeniu. Nouă este doar modalitatea de abordare a lor. În rest, nu fac decât să confirme ceea ce religia creștină propovăduiește de două mii de ani: că există viață după moarte, iar sufletul continuă să trăiască și după ieșirea sa din rostul trupului.
Abordând problema morții din perspectivă strict teologică, ea ni se înfățișează ca un prag către viața veșnică, care își are izvodul în Dumnezeu. Mai mult, încă din momentul venirii noastre la existență, am putea spune că suntem destinați morții. Aceasta este, în realitate, exis­tența umană: o curgere ireversibilă spre moarte. Dar, mai presus de acest aspect tragic, viața nu este un fenomen care sfârșește în moarte, ci moartea este doar un episod provizoriu al vieții.
Bineînțeles, moartea va rămâne o taină de nepătruns pentru noi, în fața căreia mereu ne vom cutremura, deoarece niciodată nu vom avea certitudinea absolută a mântuirii, după cum nu vom putea ști care vor fi raporturile și starea noastră dincolo, însă fără să ne descumpănească, întrucât avem un răspuns. Este răspunsul lui Dumnezeu Cel Întrupat, Iisus Hristos, Care, chiar dacă nu ne-a dezvăluit toate tainele de dincolo, ne-a descoperit un lucru esențial pentru noi, faptul că după moarte nu urmează neantul, ci viața, în care noi vom continua să existăm, și nu oricum, ci modul în care am trăit aici are continuitate în veșnicie.
Referitor la existența acestei vieți, Mântuitorul Hristos a vorbit în nenumărate împrejurări, amintind întotdeauna că El este „Viața” (Ioan 14,6). Numai că Hristos nu doar a vorbit despre existența vieții veșnice, ci a și adeverit că ea este o realitate, pe care, atâta timp cât suntem în trup, nu o putem percepe în toată profunzimea ei. În pofida acestui impediment de netrecut, ea există, iar moartea nu este decât intrarea în taina ei, întrucât sufletul va continua să existe și după despărțirea de trup,  păstrându-și identitatea specifică și integritatea nealterată.

Faptul că există viață veșnică schimbă datele problemei existenței umane și aceasta înseamnă că tot ce facem aici se prelungește dincolo. Plecăm de aici însoțiți de faptele noastre și de responsabilitatea care decurge din ele. Deci, nu ne poate fi indiferent cum trăim, întrucât valoarea ființei umane o determină modul în care se raportează la moarte. Viața pămân­­tească este răstimpul rânduit de către Dumnezeu, în care să ne pregătim pentru intrarea în veșnicie. Nu știm care ne va fi starea dincolo, însă știm că depinde în exclusivitate de noi cum vom merge acolo.