Despre „Viața secretă a marilor artiști” (I)

De această dată, apariția editorială „Viața secretă a marilor artiști”: tot ce nu ți-au spus niciodată profesorii despre marii pictori și sculptori, autoarea Elizabeth Lunday mi-a reținut în mod deosebit atenția. Cartea este incitantă atât prin titlu, cât și prin completarea de pe coperta patru, ce ne dezvăluie „toate poveștile care fac sarea și piperul biografiilor monș­trilor sacrii ai artei”, despre poveștile aiuritoare, dar reale, despre crime, falsuri, droguri, alcool și mare artă. Totodată cartea devine incitantă vizual prin coperta și ilustrațiile ce îi aparțin lui Mario Zucca, în genul benzilor desenate, cu sugestive și expresive portrete ale artiștilor, dar totodată transpuneri într-o viziune personală a fragmentelor din com­poziții la care autoarea a apelat în studiul său.

Autoarea se oprește asupra vieții și creației a 36 de artiști începând din Evul Mediu și oprindu-se la Arta Modernă, completate de cinci teme de sinteză în care sunt relevate parti­cularitățile și noutățile din lumea artei care au influențat curente și artiști.

De ce este utilă o astfel de publi­cație? Este un mod incitant, o provocare de a percepe și a aprofunda cunoștințele teoretice, dar și profesionale asupra evoluției artei, de a vedea creatorul, făuritorul, omul ce stă în spatele creației sale. După cum mărturisește autoarea, încă din introducere că: „(...) nu toți artiștii au avut vieți zbuciumate, tumultoase. De fapt, câțiva au urmat calea bătătorită, au avut cariere de succes și, atunci când le-a venit vremea au murit. Totuși mulți dintre cei mai de seamă artiști au trecut prin viață, târându-se dintr-o criză în alta. Nici nu se poate pretinde că toți artiștii sunt nebuni. Am reunit în acest volum cele mai scandaloase povești despre marii artiști – toate picanteriile pe care profesorii voștri de istoria artei le-au omis. (...) La final, poate că ar trebui să ne bucurăm că majoritatea artiștilor au murit din alte cauze decât plictiseala. Mulți dintre cei mai buni au trăit la confluența cu haosul, acolo unde se naște marea artă.”

Mă bucură lectura acestei cărți, pentru că începe cu un pictor de mare notorietate, dar și de mare autoritate profesională, Jan Van Eyck, născut în anul 1385 în Flandra, a trăit până la 1441 și este pictorul căruia îi datorăm „născocirea” picturii în ulei, așa cum îl menționează Giorgio Vasari (1511 - 1574) în „Viețile celor mai renumiți arhitecți, pictori și sculptori”. Meșteșugul picturii în ulei aducea bucuria și strălucirea culorilor pe lemn sau pânză, într-un mod care nu mai fusese reprezentat până atunci. Se spune că secretele de atelier asupra acestui meșteșug l-au însoțit pe pictor în mormânt, nefiind divulgate nici contemporanilor și nici colegilor de breaslă. Uleiul fu­sese utilizat ca și aglutinant în amestecul pulberilor colorate de pigmenți, dar frații Hubert și Jan Van Eyck au utilizat uleiurile ete­rice, ca liant în amestecul și trans­punerea culorilor pe suport. Pornind de la ei, această tehnică a picturii a revoluționat întreaga artă flamandă, întrucât fermeca prin transluciditatea culorilor, prin aplicarea glasiurilor subțiri, obținând amestecuri optice de mare rafinament, ce dau caracterul de profunzime și de prospețime, încât și astăzi trăiești senzația că pictura a fost acum finalizată pe șevalet. Cum era și firesc, autoarea zăbovește asupra tabloului „Portretul soților Arnolfini”, datat 1434, speculând procedeele și mijloacele tehnice de redare tridimensională cu ajutorul oglinzilor, prezente în lucrarea de față, prin poziționarea unei oglinzi convexe în ultimul plan, sesizând în acest fel schimbările subtile de perspectivă. Era de altfel, perioada de deschidere a marilor descoperiri geografice, dar totodată și de dezvoltare tehnică și tehnologică, astfel că tehnica oglinzilor și a lentilelor optice în această perioada era fructificată din plin. Reține atenția, de asemenea, în tablou, inscripția pe post de semnătură tridimensională și reprezentată astfel: „Jan Van Eyck, m-a pictat la 21 octombrie 1434”. Mai adaug aici din creația autorului, renumita pictură „Altarul din Ghent” (al Mielului Mistic), pictată îm­preună cu fratele lui mai mare, Hubert, printr-o desăvârșire a desenului în culoare și a unor reprezentări de desen „nemilos” a lui Adam și Eva în voleurile laterale.

Muzeul Brukenthal din Sibiu deține o lucrare a lui Jan Van Eyck, „Omul cu tichia albastră”, care a fost restituită din colecția Muzeului Național de Artă din București și care astăzi, în opinia mea, prin conceptul de etalare al tablourilor, în sensul de interioare create cu mobilier, candelabre, tapiserii, își pierd interesul de a fi lecturate în sine în Pinacotecă.