Despre ura si-o scara

Plecat sa-si vomeze ineptiile stangist-comuniste, batrana obiala Iliescu a ajuns sa-mi cucereasca televizorul dintr-o singura mutare. Precum nebunia ce-ti strange la piept creierul si te determina sa te uiti mai mult de un minut la „Ciao, Darwin” sau la o emisiune cu manelisti transpirati, mereu tanarul comunist Iliescu mi-a rapit minute bune din viata cu ocazia conferintei de presa de saptamana trecuta. Si mi-am amintit de zilele in care un prieten era verificat de mineri cu surubelnita in pulpa piciorului, ca sa vada daca e mort. Nu era, era doar inconstient de la cata bataie infulecase capul sau flamand de student de la fratii de arme ai presedintelui si ai sleahtei sale de fesenisti, azi metamorfozati, cica, in pesedisti europeni. Mi-au trecut apoi prin minte imagini cu Tatuka intrand in Primaria Clujului meu studentesc si o armada de maimute imbracate in chimonouri negre ce se straduia sa tina sub control o mare de protestatari inghesuiti pe trotuarul din fata. Steaua „imprumutata” de pe monumentul soldatului sovietic, trofeu ce trona in redactia noastra de la NU, era agitata frenetic, iar artileristii din spate bombardau cu monede brutele presedintelui. Dupa minute bune, tot vacarmul s-a stins pentru o secunda, cumplit de lunga, cand usa a dat a se deschide, apoi un vuiet cumplit a purtat pe bratele sale de ura un „Huo” care, transformat in energie, ar fi asigurat lumina de-o noapte a cartierului Sasar. Nu mai stiu sa-mi urlu durerea si ura decat in scris, am imbatranit. Azi, ura, ca si onoarea, sunt cuvinte ce-au murit de mult. Jocul si compromisul sunt coroana regala ai unor lei neimblanziti odinioara. Taranistii au murit, studentii fac burta cu gandul la neimplicatele manele, liberalii se dau de dreapta doar pentru ca felia fiecaruia sa fie mai mare, presa e plina de oameni care nu se pot uita in oglinda de rusine, Eminescu a murit asasinat de benzile desenate, documentarele despre osemintele celor ucisi de comunisti sunt alungate spre miez de noapte de aventurile familiei Vijelie. Aceste randuri nu sunt o lacrima pentru o lume nedreapta, ci un pumn de litere aruncate inspre un om care, prin deciziile sale de imperator de stanga, a fost la originea a 15 ani de minciuna, deruta si drum gresit. El a venit ieri, vine azi si, poate, maine sa-mi spuna gogosi imputite de stanga, ca pentru a tine capacul pe o oala a nedreptatilor in care mi-a clocotit ani si ani din viata. Aruncata pe foc de diavolii de stanga ai Bunicutei, scara mantuirii noastre se topeste incet. Si-l urasc pe veci pentru asta. Dan PARCALAB dan@gazetademaramures.ro