Despre punctualitate

Cred ca in ultimii trei-patru ani nu am prea mai intarziat. In concluzie, imi pot permite sa vorbesc de intarziatul pe la diverse sindrofii sau conferinte la care participa si ziaristi. Altfel spus, chestii oficiale.

In ultimele zile am avut mai multe invitatii, un semn timid ca se revine dintr-o amorteala generala, lunga precum o zi de post.

Fiind disciplinat, mai nou nu am intarziat. La fel ca mine, multi altii. Si am inceput sa asteptam sa inceapa chestia.

Un minut, cinci, zece, sfertu’ academic sau chiar mai mult. Cei care convocasera, fara exceptii, au mai asteptat oaresceva intarziati. De pe la sticla sau eter. Oameni importanti in portofoliul de cunostinte al celor care convocasera sindrofia politica sau administrativa. O atitudine pe care nu am inteles-o dupa atatia ani de presa. De ce tii 12 oameni ca sa mai apara vreo cucoana care se oprise la coafor, ori la cafeneaua din colt.

Politicienii sunt imprevizibili si demonstreaza cu astfel de momente penibile ca respectul nu este punctul lor forte.

M-am gandit ca poate noi, cei prezenti, nu reprezentam mai nimic, daca stam dupa „cine stie cine”.

Mi-am amintit si de intarzierile mele, dar dupa mine nu a asteptat nimeni si nici nu am avut pretentia sa o faca. Am intarziat! Am ratat un subiect, poate.

Nu sunt de vina cei care intarzie, sunt de vina cei care accepta sa mai astepte minute in sir, doar vor veni si preferatii. Altfel cum sa le spun?

Partea cea mai tare dintr-o astfel de situatie e modul in care a fost reflectat subiectul. Intarziatii la un mod superficial, de multe ori, iar cei plictisiti de asteptare, mai obiectivi, mai nervosi, mai adevarati.